Sergiu „6fingers” Mitrofan este unul dintre membrii fondatori ai trupei byron, clapele sale și momentele de backing vocals aducând profunzime și rafinament sound-ului trupei. A studiat ASE și după o perioadă în domeniul corporate, Sergiu și-a dedicat viața muzicii, dezvoltându-se profesional în proiecte precum Magica, Awake (tribut Dream Theater), Trooper, Phonopia și colaborări cu artiști ca Nicu Alifantis și Alexandru Andrieș.
Totodată el este responsabil și de crearea unei mari părți a universului vizual byron, de la afișe la grafică și tablouri conceptuale.
Recent a avut loc expoziția dedicată albumului „Eternal Return” pe vinil – expoziție concepută de Sergiu Mitrofan. Printre lucrările expuse s-au numărat tablouri cu mozaicuri de marmură, piese de șah, scoici și chiar elemente din gheață, toate integrate într-o prezentare vizuală care reflectă tema conceptuală a albumului.
În afara muzicii, Sergiu găsește frumusețea lumii în fotografiile sale de peisaj, plimbări cu bicicleta și compania pisicilor.
În cele ce urmează, vom afla ce 10 piese ar pune Sergiu „6fingers” Mitrofan pe un disc.
Nu vreau să iau discuri cu mine pe o insulă pustie. Nu cred că alegerea pieselor ar fi problema, oricum, pe o insulă pustie. Probabil că una din regulile de bază ale vieții mele e să fiu cât mai departe posibil de insule pustii fără modalități de evadare. Așa că mă voi limita la a alege primele cântece care-mi intră acum pe o ureche, ies pe alta, dar îmi rămân și-n cap, asemeni târnăcopului, vorba bancului.
1. Tori Amos – Winter
Poate cel mai plin de emoție și extraordinar de personal cântec al lui Tori. Nu cred că pot să-l ascult fără să mă atingă – cred că muzicienii, prin natura meseriei lor, apreciază altfel piesele, le trec prin alte filtre decât ascultătorii obișnuiți. Din păcate, asta ne face mult mai analitici și mai raționali cu un subiect eminamente emoțional. Așa că apreciem cu atât mai mult ceva ce ne face să ne mai simțim o dată un copil ascultând pentru prima oară un disc vinil, cu pielea de găină și inima-n gât.
Winter e despre relația ei cu tatăl său, o relație dificilă între un adolescent rebel vs. un pastor care a înțeles ce talent are în față și a reușit să o ajute să ajungă mare. Un cântec cu nostalgie, cu dragoste, cu recunoștință.
2. Partizan – Dușmănia
Nu am făcut parte din generația Phoenix-Cantafabule, ci mai curând din generația Compact, dar când am început și eu să înțeleg cum e cu muzica de calitate am descoperit ceva ce mi-a dat sistemul de valori peste cap. Niște băieți din Titan au reușit să facă un rocker constipat să aprecieze new wave-ul lor, sau ce naiba e, post punk cu 3 acorduri.
De fapt, nici nu pot să zic că pot fi catalogați. Sunt, pentru mine, trupa românească absolut inimitabilă (da, sunt conștient că am scos o variantă de Perfect, paradoxal). Nebunia lor absolut savuroasă scoate capul din toate piesele și nu poți copia așa ceva. Iar clipul ăsta lo-fi cu Artan scoțând foc pe ochi este o ilustrare perfectă a acestui fapt.
3. Sting – The Hounds of Winter
Îmi place mult varianta asta de pe DVD-ul If on a Winter’s Night, cântată acustic cu ditamai orchestra (inclusiv cimpoi, harpă celtică și armonică) într-o catedrală enormă.
Un cântec trist și frumos tare despre pierdere, cu un Sting bărbos și sobru care pare că n-a zâmbit niciodată. E credibil!
4. Steve Vai – Pig
Sex & Religion (apărut în 1993) este, pentru mine, unul din albumele venite prea din viitor încât să aibă succes. A rămas în topul meu personal de atunci și am un mare respect pentru toți muzicienii incredibili care au participat la nebunia asta. Steve a încercat să creeze un supergrup, să facă un album „normal”, cu voce, mai accesibil, și i-a ieșit ceva probabil și mai dement decât ce făcuse până atunci, așa că s-a întors la cariera lui solo pe care o știm. Nu pot să nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi continuat cu trupa asta.
Vocea incredibilă este a unui tânăr necunoscut, Devin Townsend, care între timp a ajuns și el un alt uriaș al rockului.
Am ales piesa Pig și nu una mai digerabilă tocmai pentru că mă fascinează cum poți compune și cânta astfel și pentru că pur și simplu nu sună ca nimic din ce auzisem până la ea – și aș zice că nici după.
5. Dream Theater – Space-Dye Vest
Din seria pieselor sfâșietoare, asta e ultima piesă compusă de clăparul meu preferat, Kevin Moore, cu Dream Theater, trupa în care a fost de la început și cu care a scos 3 albume care le-au definit cariera. Am rămas absolut siderat atunci când pur și simplu i-a anunțat pe colegi fără niciun fel de preaviz că-și ia jucăriile și dispare, exact când scoseseră capul. Între timp pare că s-a lăsat de muzică și s-a făcut doctor. Din punctul meu de vedere, o mare pierdere pentru muzică, dar sigur face mai mulți bani, haha.
Asta e o variantă live, cu alt clăpar, dar aș zice că e un omagiu frumos adus originalului.
6. Hans Zimmer – Now We Are Free – Gladiator soundtrack
În original este cântată de Lisa Gerrard de la Dead Can Dance – ea a luat și un Golden Globe împreună cu Hans Zimmer pentru colaborarea asta. Îmi amintesc cât de mult mi-a plăcut combinația între muzică și ultimele momente ale lui Maximus în arenă.
Încă mi se pare una din cele mai frumoase muzici de film pe care le știu și e păcat că nu a luat Oscarul.
7. Ben Howard – Nica Libres at Dusk
Piesa asta m-a urmărit obsedant o vreme. Ben pare un suflet bătrân care e pus pe scenă să împartă criptic înțelepciune către cei care înțeleg.
Recunosc că nu am reușit să obțin vreo concluzie din versurile alea ultraambigue, dar probabil că aia e și ideea: să te lași învăluit de vocea pufoasă care-ți spune că ești cam cât de ok vei putea să fii vreodată, că poți să accepți cine ești și să fii aici, acum, privind păsările rotindu-se.
Și chiar e suficient. Today I will stare at the sea/’Til my eyes have had enough.
8. Steven Wilson, Ninet Tayeb – Rock Bottom
Nu e prima colaborare a celor doi – Pariah este o altă minunăție, dar mi se pare că asta o depășește. Ninet are o voce fabuloasă care trece prin tot, și cumva în piesa asta țipătul ei final se transformă într-un solo de chitară smooooooooth al lui Niko Tsonev. Aproape că-ți imaginezi că e o altă voce trecută prin pedale de chitară.
O piesă foarte greu de pus într-un playlist, pentru că nu știu cu ce o poți succeda fără să-i iei din putere.
Poate cu ceva din cu totul altă poveste.
9. Yuja Wang – Rachmaninov Piano Concerto no. 2
Yuja este pentru mine un talent aproape extraterestru, mereu mă întreb cum ajungi să cânți așa, ce combinație de date genetice și de exercițiu ucigător de orice altă viață trebuie să ai. Categoric nu aș fi fost capabil să am disciplina și dedicația de a putea cânta așa, iar admirația mea pentru oamenii care ajung la nivelul ăsta este fără limite.
În 2023, Yuja a cântat, la rând, timp de 3 ore jumătate, tot ce a scris Rachmaninov pentru pian și orchestră, într-un maraton pianistic care probabil i-a epuizat pe spectatori, iar ea, în 4 ținute, cântând totul DIN MEMORIE, fără partituri, zeci de mii de note, după ce a trecut de Everestul pianiștilor – Rach 3, s-a întors și la un bis…
Nu e drept :)))
10. Lucia – Bounds
O să închei cu un artist român care mie îmi place mult, mai ales albumul său Samsara, o capodoperă care a cam trecut din păcate pe sub radarul multora. Sper să o mai văd cântând muzica proprie la un moment dat. Bounds e piesa cu cele mai puține audiții pe Spotify și, previzibil, cea care îmi place cel mai mult.
Vă las o variantă live superbă, filmată în Expirat în pandemie, și voi încheia cu rugămintea de a susține muzicienii români preferați, pentru că doar așa pot evolua lucrurile și aici.
Ascultă aici 10 pentru un disc cu Sergiu „6fingers” Mitrofan și pe Spotify: