Prezență constantă și esențială pe scena alternativă din România, Andrei Ilie este omul care dă pulsul unora dintre cele mai cunoscute proiecte muzicale de la noi, de la byron, la Armand Popa și Subdivisions, trupa lui tribute Rush.
Cu o tehnică precisă și o sensibilitate ritmică ce se adaptează natural oricărui gen, Andrei este toboșar și membru fondator al proiectului Claro Que No, unde explorează latura viscerală a dance-rock-ului.
Pe 19 martie va urca pe scena Encore Club împreună cu trupa Claro Que No, pentru lansarea live a single-ului „The Division”, cea mai agresivă și alertă piesă din repertoriul lor de până acum. Biletele sunt disponibile pe ambilet.ro.
În acest context, am aflat de la Andrei care ar fi cele 10 piese pe care le-ar pune pe un disc imaginar.
Discul meu pentru o insulă pustie. Sper să îmi ajungă, deși e imposibil.
1. Bruce Springsteen – Born to Run
Este imnul vieții mele. Și la propriu, și la figurat, călătoresc mult. Constant sunt în drum spre „undeva” și, în același timp, spre mine însumi. Iar când călătoresc, simt un vânt cald prin păr, soarele pe față și un drum deschis pe care merg cu viteză hotărâtă. Am necunoscutul în față, incertitudinile cu mine de mână, o dorință să experimentez și o încredere că ajung exact acolo unde îmi doresc. Asta este viața mea, așa a fost și probabil că așa va fi întotdeauna.
Side note: Am văzut Bruce Springsteen live de 11 ori până acum și l-aș mai vedea de încă atâtea. La concert la el e biserica mea.
2. Rush – Limelight
Piesa perfectă. Cea care m-a pus pe drumul meu și care mă reîmprospătează la fel de tare cum mă și recentrează. Rush este motivul pentru care m-am apucat de tobe și pentru care astăzi fac ceea ce fac. Muzical, Limelight este cea care mă descrie cel mai complet. O esență pop, cu un iz simplu, melodic, dar care relevă, sub suprafața accesibilă, un strat de complexitate inteligent, structurat pe măsuri compuse alambicate, accenți imprevizibili și fill-uri de tobe pe cât de creative și surprinzătoare, pe atât de, pur și simplu, desăvârșit de frumoase. Iar versurile sunt absolut definitorii pentru ce înseamnă pentru mine să fii nu numai artist, ci și om pe planeta asta.
3. Yes – Lift Me Up
Una din cele mai înălțătoare piese pentru mine, după cum sugerează și titlul. Sunt fan al multor albume Yes din perioada anilor ‘70, care sunt legendare pentru complexitatea lor, însă în egală măsură sunt un mare fan al perioadei începute de ei în anii ‘80, marcată de chitaristul Trevor Rabin. El a direcționat trupa spre un stil mai accesibil, păstrând esența și coloana vertebrală progresivă a muzicii.
Solo-urile lui, aranjamentele lui și combo-ul vocal dintre el și Jon Anderson au avut o rezonanță aparte pentru mine, 90125 fiind un album de căpătâi în colecția mea. Însă cel mai aproape de suflet mi-a rămas această piesă de pe albumul Union din 1991, în care ambele formule emblematice Yes s-au unit pentru un material discografic sublim. E o piesă care mi-a vorbit profund când am dat de ea. Am auzit-o cântată live în concert în 2017, când am mers să văd Yes la Bruxelles în turneul ARW și este singura, până în ziua de azi, care m-a făcut să plâng la un concert.
4. Genesis – No Son of Mine (w/ Ray Wilson)
M-am îndrăgostit de piesa asta, culmea, pentru că am auzit-o cântată de Ray Wilson, solistul Genesis din perioada 1997-1998. Da, sunt unul dintre cei cu părerea nepopulară că Ray Wilson a fost, de fapt, cea mai potrivită voce pentru Genesis. Poate nu neapărat cea mai importantă forță creativă pentru trupă, însă altfel, acele două bootleg-uri care au apărut cu Genesis de la concertele din Katowice și Praga din 1998 au fost unele la care m-am uitat cu o deosebită plăcere taman datorită acelui smoothness cu care Ray Wilson cânta piese din aproape toată discografia trupei.
Albumul înregistrat cu el în 1997, Calling All Stations, este una din cele mai puternice admirații muzicale insuflate de familie, încă de când eram în gimnaziu, și a ajuns să însemne foarte mult pentru mine în a doua vară de pandemie, când încă îmi căutam o direcție clară. Datorită acestui disc am ajuns și la piesa No Son of Mine, care era prima din setlist-ul acelui turneu Genesis cu Ray Wilson ca frontman și care s-a lipit de mine aproape instantaneu, ca o îmbrățișare caldă cu miez rece.
5. Steven Wilson – Pariah ft. Ninet Tayeb
Cel mai bun duet din toate timpurile, pentru mine. Aș putea să îl ascult la nesfârșit. O piesă cu multe straturi dureroase de semnificație dincolo de care, pentru mine, cel mai tare strălucește speranța, într-un dramatism dărâmător. M-am lăsat dărâmat cu plăcere de fiecare dată când am văzut Steven Wilson live, ceea ce ajunge deja la un număr de 4 concerte, excluzând cele 2 ori când l-am văzut cu Porcupine Tree. În simplitatea ei, piesa creează un spațiu imens, în care izolarea, cotidianul și superficialul copleșitor sunt contrabalansate de puterea personală, sprijinul autentic și conexiunea umană. Iar felul cum toate astea sunt portretizate sonic de vocea lui Ninet este incredibil.
6. John Mayer – Changing
Un alt imn al vieții mele. Unul care mă așază împăciuitor cu picioarele pe drumul meu și îmi aduce mereu aminte că sunt bine acolo unde sunt. Îmbrățișez puternic ideea schimbării constante și a evoluției continue, iar formularea însăși din versurile piesei îmi creează un sentiment plăcut de mișcare și de transformare în desfășurare. Piesa mă face să iau viața în brațe și, paradoxal poate, să mă așez pe ideea că singurul „acasă” pe care îl cunosc este drumul înainte și mersul necontenit.
7. Marillion – Sugar Mice
Iau piesa asta cu mine pentru acel solo de chitară superb care mă bântuie de când aveam 14 ani. În general, muzica Marillion abundă în astfel de solo-uri, cântate cu o sensibilitate și un lirism extraordinare de un chitarist extrem de melodic, Steve Rothery. Astfel de momente solistice, executate în spații muzicale largi și susținute dens de orchestrații bogate în sunete de corzi și synth-pads, sunt aproape o artă pierdută. Pentru mine, în schimb, ele au o rezonanță aparte, iar solo-ul de pe Sugar Mice, mai ales pus în ramă de versurile grele, complicate, dar surprinzător de cantabile scrise de Fish, este deosebit de luminos și emoționant.
Am deja bilet la al patrulea concert Marillion la vară și sper să aud piesa asta din nou. Mai ales că, în afara țării noastre, Marillion are un public extrem de dedicat, activ și întins, poate contrar așteptărilor, pe toate plajele de vârste. Sugar Mice este invariabil piesa care unește cele mai multe voci, într-un cor imens care cântă acele versuri complicate cuvânt cu cuvânt, în locul solistului. Sentimentul e minunat.
8. Porcupine Tree – Anesthetize
Epic-ul progresiv absolut. Porcupine Tree e una din trupele mele preferate și am avut bucuria să aud piesa asta cântată integral (are 17 minute!) în cel mai recent turneu al lor, dedicat albumului Closure/Continuation, care i-a adus și la festivalul Artmania de la Sibiu. E o piesă care din punctul central progresiv gravitează hipnotic spre psihedelic, art-rock și metal, cu un songwriting incredibil de bun și remanent. Însă nu în ultimul rând, piesa are o parte de tobe excepțională cântată de Gavin Harrison, pe care îl ador și care mă inspiră puternic de mulți ani cu aceeași artă fină a balansului dintre tehnicalitate și muzicalitate plasată tot mai sus.
Varianta de studio beneficiază și de un solo atipic din partea lui Alex Lifeson, chitaristul de la Rush, care a fost constant un fan mare Porcupine Tree. Liric, piesa tratează tema amorțelii și apatiei generațiilor actuale, generate în contextul diferitelor forme de consum. De aici am învățat termenul „cod philosophy”, care are, din păcate, un sens din ce în ce mai grăitor legat de lumea în care trăim.
9. King Crimson – I Talk to the Wind
King Crimson au fost o prezență intermitentă în peisajul meu muzical, ei intrând în playlist-urile mele în liceu cu DVD-ul Deja VROOOM din 1995. M-am întors des la Three of a Perfect Pair, Frame by Frame și Matte Kudasai de-a lungul timpului, deși, ca orice adolescent curios, am trecut și prin restul discografiei King Crimson atunci când i-am descoperit. Mi-a plăcut primul lor album și atunci, l-am ascultat de multe ori și sigur că anumite detalii și-au lăsat amprenta asupra mea, dar într-un fel mult mai subtil sau, mai degrabă spus, pasiv.
De-a lungul timpului m-am observat reacționând muzical sau completând anumite pasaje în diverse feluri la instrumentul meu, însă nu știam foarte clar de unde îmi vin predilecțiile respective. În același timp, numele King Crimson avea o conotație deopotrivă apropiată și îndepărtată pentru mine. Știam muzica lor și în același timp n-o știam.
Reascultând discul lor de căpătâi, In the Court of the Crimson King din 1969, în urmă cu doar două săptămâni, toate detaliile, nuanțele și inovațiile lor au explodat în fața mea în 4K, cu toată inventivitatea și excesul plin de bun gust al acelui disc savurat la superlativ de un Andrei mult mai pregătit. I Talk to the Wind este exact așa cum îmi imaginez eu că se simte o insulă pustie. Tobele evocă ritmicitatea complexă și în același timp firească a naturii singuratice, în vreme ce flautul suflă vântul însorit al peisajului idilic prin frunzișul des al reliefului pierdut de timp. Felul cum cele două comunică reprezintă simbioza perfectă.
10. Roger Waters – Amused to Death
Amused to Death este albumul-concept preferat. Compus și înregistrat de-a lungul a 5 ani și cântat în studio de o listă impresionantă de muzicieni faimoși, ca Jeff Beck, Steve Lukather, Jeff Porcaro, John Pierce, Randy Jackson, Jimmy Johnson, David Paich, Don Henley și Luis Conte, albumul evocă, pe un suport liric și muzical foarte stufos, multiple teme cu implicații politice și sociale, unite prin prisma imaginii sugestive a unei maimuțe care stă în fața televizorului și trece de la un canal la altul.
Piesa titlu este cea care încheie albumul și pe care, cu ocazia DVD-ului In the Flesh din 2000 rulat de excesiv de multe ori în familie, am învățat-o pe de rost fără ca măcar să știu ce semnificau versurile. Avea acel tragism exploziv la final către care toate pasajele piesei convergu fierbând subtil și pe alocuri imprevizibil. Și, ca tot vorbim de imprevizibil, mirarea mea a fost constant cât de memorabile și cântabile sunt versurile, pe care, lipsite de contextul muzical, cred că oricine le-ar cataloga drept greoaie și contraintuitiv de cursive.
Ulterior, după ce am mai deslușit mesajul pieselor, am rezonat și mai puternic cu întregul album, care stă de foarte mulți ani în fruntea listei mele de albume concept și pe care îl văd ca pe unul din cele mai deștepte albume scrise vreodată. Nu l-am mai ascultat de foarte mult timp, însă este într-un loc foarte special din istoria mea muzicală și nu cred că aș putea să plec pe o insulă pustie fără ceva de pe acest disc.
