E-an-na nu s-a născut dintr-o formulă prestabilită, ci dintr-o explorare continuă a sunetului și emoției. De-a lungul anilor, trupa a îmbinat metalul cu influențe folclorice și idei venite din direcții neașteptate, construind treptat un stil greu de încadrat, dar imediat recognoscibil – un univers sonor care respiră, pulsează și transmite autenticitate.
Înființată în 2015, E-an-na a cucerit rapid scena metalului românesc, devenind una dintre cele mai iubite trupe ale noii generații. La doar doi ani de la debut, au reprezentat România la Wacken Metal Battle 2017, unde au obținut locul 2.
În 2022, piesa „Malere” le-a adus cea mai mare expunere de până atunci, obținând cele mai multe voturi la Eurovision România și devenind rapid virală pe Spotify și YouTube, în ciuda controverselor stârnite.
Cu 5 albume lansate, sute de concerte susținute și o reputație solidă pentru show-uri live complexe și pline de energie, E-an-na continuă să cucerească inimile și vocile publicului lor.
În 2025, trupa marchează 10 ani de activitate printr-un eveniment aniversar special: E-an-niversare, un concert de amploare care va avea loc pe 18 decembrie, la Arenele Romane. Mai mult decât o retrospectivă, acest show este o promisiune pentru viitor – muzică neașteptată, colaborări surpriză și o atmosferă care va electriza publicul de la primul până la ultimul acord. Seara va culmina cu un moment simbolic, în care E-an-na și fanii lor își propun să creeze cea mai mare horă din istoria trupei.
În cele ce urmează, vom vedea care sunt cele 10 piese pe care solistul trupei, Andrei Oltean, le-ar pune pe un disc.
Dacă ar fi să aleg zece piese pe care le-aş pune pe un disc, probabil ar ieşi un amestec cu variaţiuni sălbatice. Cam ca în muzica noastră, de altfel. Mă bucur întotdeauna să fac lumi total paralele să se atingă întrucâtva şi să ajung astfel la nişte alăturări neaşteptate, aşa că hai să-i dăm drumul.
01. Arkona – Tseluya Zhizn’
Firește că aș începe cu o piesă de 17 minute care să includă blast beat-uri, cimpoaie, o limbă relativ inaccesibilă nouă (mai ales fiind în tabere opuse din punct de vedere politic) şi cu vocea inconfundabilă a Mashei, cea care a fost şi va rămâne întotdeauna cea mai influentă persoană din viaţa mea în ceea ce priveşte muzica. Arkona e acea trupă care m-a format şi care m-a învăţat mai mult decât toate celelalte la un loc, cea care mi-a trezit pasiunea pentru instrumente folclorice şi structuri muzicale neconvenţionale şi mai ales pentru necunoscut. Muzica lor mi-a arătat că nu e nevoie să cunoşti limba ca să rezonezi cu muzica pe care o asculţi.
02. Ibrahim Maalouf – The Proposal
Pe Maalouf l-am descoperit prin facultate cu înregistrarea live ‘’Jazz in Marciac, 2011”, care m-a spart şi mi-a redefinit pe deplin ceea ce înseamnă trompeta, fie ea cu 3 sau 4 valve (deşi vorbind de trompetă, ieşind din tipare mă simt obligat să pomenesc şi de Shade Empire). Am rămas fan de-a lungul vremii, fiind în special marcat de albumul său din 2015 intitulat ‘’Red & Black Light”.
Cu toate astea, nu eram pregătit pentru nebunia de album pe care avea să o lanseze în 2024, şi anume ‘’Trumpets of Michel-Ange”, album pe care simt pe deplin influenţele rădăcinilor sale libaneze (potrivite la fix cu afinitatea pe care am dezvoltat-o pentru orient în ultima jumătate de deceniu). Şi pe lângă sursa asta infinită de măiestrie, albumul ăsta îl mai are şi pe Mihai Pîrvan, un român care n-are cum să fie de pe planeta asta, şi care asemeni lui Ibrahim, reinventează la modul cel mai literal instrumentul său, anume saxofonul. Am spus-o de o mie de ori că n-am mai auzit un instrument să plângă în felul ăla.
03. Architects – Memento Mori
Când aveam 20 de ani m-au apucat două obsesii muzicale: una a fost lăutăria (axată în special pe acordeon, la care cânt şi eu) şi Architects. Nu mai conteneam din a-i asculta, aşa că au avut un cuvânt greu de spus şi în felul în care compuneam. Fireşte, am fost atras de destul de mult metal modern, însă mai rar a fost vorba de piese sau albume cu greutatea asta, care să satisfacă magnetismul meu nativ pentru tragic. Cred că ‘’Memento Mori’’ e piesa care înglobează perfect stilul ăla perfect pentru mine pe care l-au avut Architects timp de vreo 4-5 albume, combinând fatalismul cu puterea aia motrică pe care o găseşti în breakdown-urile lor.
04. Cristina Pato – Llegará, Llegará, Llegará
Mă chinui din răsputeri să nu ţin întregul CD într-o notă de plâns, chit că cea mai mare parte din muzica cu care rezonez într-acolo tinde. Ei, uite aici o excepţie care n-avea cum să treacă nemenţionată. Cristina Pato e una dintre personalităţile alea enorme care a făcut fix ceea ce îmi place mie mai mult: combină lumi într-un mod improbabil, în cazul de faţă jazz-ul cu cimpoiul, la care şi ea cântă într-un fel care se îndepărtează semnificativ de tradiţie. Tot pe albumul ăsta îl are şi pe Victor Prieto, un maestru absolut al acordeonului (şi al throat singing-ului, pentru că toţi oamenii ăştia pe care îi închid în cutiuţă trebuie să fie extra extraordinari, cu mai mulţi de „extra”).
5. Shervin Hajipour – Baraye
Recent am citit banda desenată a Marjanei Satrapi, al cărei titlu (زن، زندگی، آزادی) se traduce prin ‘’Woman, Life, Freedom”, ilustrând temerile şi speranţele poporului iranian, care e prins într-o teocraţie sângeroasă din 1979 încoace. Barye e o piesă alcătuită din aspiraţiile pe care oamenii nu s-au mai sfiit să le afişeze odată cu protestele din 2022 care au izbucnit atunci când „poliţia moralităţii” a ucis-o pe tânăra Mahsa Amini în Teheran pentru că nu îşi purta vălul în mod corespunzător. E o piesă sfâşietoare şi simultan plină de speranţă, pe care am ascultat-o şi reascultat-o în ultimele luni – faptul că atentez la a învăţa persana o face şi mai aproape de sufletul meu, şi în acelaşi timp şi mai ascuţită la fiecare ascultare, ca un pumnal în inimă.
6. The Dillinger Escape Plan – Dissociation
Provocarea asta de a îmi restrânge lumea muzicală la 10 piese vine cu o oarecare responsabilitate de a încerca să aleg piesele în aşa fel încât să reprezinte şi alţi artişti din sfera lor care n-ar avea voie să lipsească din punctul meu de vedere. În cazul de faţă îi avem pe avangardiştii de la TDEP cu cea mai plină de emoţie piesă a lor, înglobând coarde, percuţii electronice, poliritmi, şi urma de mathcore sau ce-or mai fi cântând ei, absolut unică.
Dar cum ziceam, îi văd ca având responsabilitatea de a trage după ei în lumina atenţiei trupe precum Frontierer sau Car Bomb. Oricum, o să fiu întotdeauna bucuros când o să-mi amintesc că i-am prins live la Wacken în 2017 în formula cu Greg Puciato.
07. Tuvan National Orchestra – Ene-Sai
Încerc să le echilibrez puţin şi să tot joc ping-pong între est şi vest, aşa că următoarea recomandare este orchestra naţională a micii foste ţări numite Tuva. Spiritul ăsta primordial al muzicii simple, legată de natură, m-a însoţit în diverse stadii ale vieţii, venind de la diverse culturi, iar stepele Asiei Centrale cu sunetele lor şi cu întinderile infinite de verde şi albastru sunt alt magnet pentru sufletul meu. Ştiu că ţes un album destul de incoerent dpdv stilistic, dar fiecare piesă e o săgeată care trebuie urmată spre lumile pe care încerc să le cos laolaltă.
08. Adios Nonino – Astor Piazzolla
Iar din centrul geografic al Asiei ne catapultăm în Argentina, de la drâmbe şi throat singing la bandoneon şi orchestraţii diafane (aici colateralul pe care vreau să-l agăţ neapărat e Stravinsky). Pentru mine geniul şi cutezanţa lui Piazzolla sunt emblematice, şi nu e un secret că am încercat să-i calc pe urme atunci când am făcut cu E-an-na materialul ‘’Fascinathanatango’’. Citisem pe undeva că bandoneonul a fost numit uneori un „instrument drăcesc”, pentru că pe lângă faptul că ai două mâini cu care cânţi chestii diferite, butoanele de la fiecare mână scot alte sunete dacă închizi sau deschizi bandoneonul, aşa că ai nevoie să îţi împarţi creierul în patru.
Cred că asta vine în mod automat cu o perspectivă foarte diferită asupra muzicii, lucru care îţi poate deschide calea spre noi lumi. Ca o anecdotă laterală, îmi aduce aminte de clasa a 12-a, când mi-am cumpărat o vioară exact din motivul ăsta de a-mi schimba perspectiva, fără a ajunge vreodată să cânt bine la ea. Cred că riscurile astea incomplete au şi ele semnificaţia lor, şi că acest nuevo tango funky păstrează tot felul de astfel de lecţii.
09. Bring Me The Horizon – Dig It
Foarte multă vreme eu nu am putut să înţeleg sau să savurez în mod deosebit BMTH. Chestia asta s-a schimbat cu 180 de grade în momentul în care au lansat acel album live cu orchestră de la Albert Hall. De atunci i-am tot urmărit, i-am prins şi live (ba chiar m-am întâlnit cu Oli în backstage la Hellfest, unde mi-a demonstrat că e unul dintre cei mai cu bun simţ oameni celebri cu care am avut ocazia să schimb câteva vorbe), iar albumul ăsta de anul trecut m-a dărâmat. Pe lângă faptul că oamenii ăştia sunt maeştri ai emoţiei, au reuşit să şi inoveze într-un mod greu de imaginat, cu nişte sonorităţi parcă desprinse dintr-un viitor care nu a sosit încă. Muzică de „post-„ orice.
10. E-an-na – Mashiara (sau Aurora 366)
Cu riscul de a fi oleacă nesimţit, dar trebuie să spun că mi-am atins măcar întrucâtva ţelul de a face muzică pe care să vreau să o ascult, pentru mine. Iar dacă altcineva rezonează, cu atât mai bine. Pentru gusturile mele probabil că Mashiara înglobează cel mai bine faţetele care mă gâdilă în piept, aşa că o las în compania asta minunată pentru a încheia CD-ul. În acelaşi timp, îmi e infinit de greu să mă rezum la o singură piesă E-an-na, pentru că am reuşit de destule ori să îmi satisfac exigenţele muzicale, aşa că vom încheia CD-ul cu o piesă a lui Schrödinger, unde, de fapt, sunt două, depinde cine priveşte: ‘’Aurora 366” are aceeaşi doză de disperare, chiar dacă e concentrată într-o formă mai ritmată, poate chiar mai accesibilă. Cred că adevăratul test o să fie atunci când o să o cântăm live pentru prima oară, la concertul nostru aniversar de pe 18 decembrie de la Arenele Romane, şi o să văd ce simt în timp ce cânt piesa.
Ca orice iubitor de muzică, aş fi putut merge până la numere mult mai mari pentru a umple o listă mai lungă cu muzici care sunt esenţiale în lumea mea. Aşa cum am ştiut de la început, am reuşit doar parţial să mă feresc de riscul de a crea un playlist super depresiv. Până la urmă chiar am unul pe Spotify (numit în mod apoteotic „Piese de final”) care include câteva piese de mai sus, pe lângă altele de la artişti precum Max Richter, Anathema şi Draconian. Numai bunătăţi.
Ascultă și pe Spotify 10 pentru un disc cu Andrei Oltean de la E-an-na:
