Horia Ghibuțiu (născut Horea Adrian Ghibuțiu, la Praga, în 1969) este jurnalist din 1990, cu o carieră care acoperă o gamă largă de publicații, de la presa cotidiană la reviste glossy.
A lucrat pentru titluri importante precum „Tineretul liber”, „Evenimentul zilei”, „ProSport” și „Adevărul”, dar și în zona publicațiilor de lifestyle și entertainment, colaborând cu „TV mania” și „Viva!”.
A condus revista „FHM” în calitate de redactor-șef, consolidându-și profilul în zona publicațiilor de lifestyle dedicate publicului larg. De-a lungul timpului, a avut și apariții în televiziune, ca invitat sau co-moderator, participând la dezbateri pe teme de actualitate și media.
În prezent, Horia Ghibuțiu activează ca jurnalist independent, implicat în proiecte editoriale și colaborări diverse. Este, de asemenea, contributor Zile și Nopți, iar întreaga colecție de articole poate fi consultată pe site-ul zilesinopti.ro
„Permis de presă” este cel mai recent volum semnat de jurnalist, o carte care adună experiența sa din presă și oferă o perspectivă aplicată asupra meseriei, utilă atât pentru cei aflați la început de drum, cât și pentru publicul interesat de culisele jurnalismului.
O selecție crudă de pe coloana sonoră mult mai amplă a vieții mele, a pieselor care mi-au conturat, modelat și ritmat înțelegerea lumii.
1. Amsterdam- Jacques Brel
Dăruirea, transpunerea, transa, desăvârșirea. Toate sunt unice în trăirea scenică a lui Brel, care a interpretat live, doar o dată, la Olympia, în 1964, un cântec popular englezesc mutat la preluare în Zeebrugge, apoi în Amsterdam, din motive de sonoritate.
2. Way Down in the Hole – Tom Waits
Un pasaj biblic, intonat magistral cu vocea spartă a lui Tom Waits. Ne sparge și pe noi, pe genericul celui mai bun serial polițist din toate timpurile, „The Wire” (piesa beneficiază de cover-uri diferite în sezoanele seriei TV, în interpretarea unor trupe din orașele în care se desfășoară acțiunea).
3. Tupelo – Nick Cave & The Bad Seeds
AI-ul și-a vârât nasul în clipul marcând aniversarea a 40 de ani a piesei care-l omagiază pe Elvis, dar linia melodică obsedantă și răgetele imperiale ale lui Cave tulbură ca atunci când a fost lansată.
4. The Great Gig in the Sky – Pink Floyd
Perfecțiunea vocală e a Clarei Torry, chemată la audiție de inginerul de sunet de la Pink Floyd, Alan Parsons. Clare nu era fană, bașca, avea bilet la Chuck Berry, dar s-a dus. Wright se jucase la clape, iar Gilmour, la chitara emblematică dispusă pe orizontală. Au decis că sună bine și că le lipsește doar o voce, iar Waters i-a zis lui Torry: „N-are versuri. E despre moarte – cântă ceva pe tema asta, fetițo”.
5. Enola Gay – OMD
Prima melodie de care m-am îndrăgostit. E o ironie muzicală New Wave marca Orchestral Manoeuvres In The Dark pe seama celor care au încremenit Hiroshima cu o bombă, denumită după Enola Gay Tibbets, mama pilotului.
6. Mama – Genesis
Povestea tânărului îndrăgostit de o prostituată bătrână față de care a dezvoltat un complex oedipian a citit-o Phil Collins într-o carte de David Niven. Iar râsul manical e împrumutat de la Melle Me – așa hohotește rapperul în piesa „The Message” a trupei Grandmaster Flash and Furious Five.
7. The Friends Of Mr. Cairo – Jon &Vangelis
Scene de film „noir” cu gangsteri, acompaniate de vocea indescriptibilă a lui Anderson și muzica electronică a gigantului compozitor grec, care demonstrează cât de tare s-a înșelat Reginald Smith-Brindle: muzicologul britanic, întrebat fiind de modalitatea ideală de a asculta muzică electronică, răspunsese: „aceea de a n-o asculta deloc”.
8. Don’t Give Up (ft. Kate Bush) – Peter Gabriel
E îmbrățișarea interpretativă care mă mișcă cel mai tare. Puțin zis înălțător.
9. Svefn-g-englar – Sigur Rós
Așa sună muzica de după sfârșitul omenirii, făcută de o trupă post-rock mare cât lumea.
10. Bătrâneasca – Ana Everling
În spectacolul unic al lui Radu Afrim de la FNT, am aplaudat această piesă în picioare, cu brațele ridicate. Cred că nu mi se mai întâmplase de la repetițiile lui Waters din finalul concertului bucureștean: „Together we stand, divided we fall”.