Camera aia de cămin a fost pentru mine un soi de refugiu pe care cu greu cred că l-aș mai putea întâlni. Spun asta din două motive. Primul a fost taică-meu. Mă certasem cu el și plecasem de-acasă (toți suntem proști când suntem tineri). N-aveam unde să stau și atunci Sorin, prietenul meu, n-a stat nicio secundă pe gânduri și mi-a făcut rost de un loc în camera lui. Era patul lui Todericiu, așa cum îi zicem noi; amicul în cauză tocmai era în mutare spre București, așa că locul ăla a fost mană cerească.
Mai târziu, taică-meu a cam murit, încă un motiv să mă cert cu el; mi se părea că, din cauza lui, va trebui acum să am grijă de maică-mea și mi se părea că am alte treburi mai importante. Ulterior, s-a dovedit cât de imbecil am fost. În al doilea rând, refugiu pentru că acolo, datorită unor oameni foarte mișto, am descoperit și altă muzică decât aceea pe care o ascultam obsesiv. Eram fan pe viață al celor de la Floyd (Sfinții Părinți ai muzicii, dacă mă întrebați pe mine), Zeppelin, Rush, Maiden (aoleo, Maiden, da!), Vangelis, Kraftwerk, B.B. King, Lee Hooker. U2. Și mai erau.
Dar, odată intrat în camera aia (pe etajul ăla, de fapt, fiindcă, practic, erau mai multe camere de elitiști p-acolo), am avut senzația că sunt apărat, că am o carapace pe care n-o poate sparge nimeni. Primul care mi-a mai pus ceva muzică în sertar a fost Sorin. Marillion și Keith Jarrett, primii. Mâncam muștar pe pâine și ascultam Köln Concert, siderați, de parcă ne lovise ceva în cap. Pe urmă, Garbarek.
Luam casete audio de la un magazin mic, cu muzică piratată. Nici până azi nu știu cum reușea femeia aia de-acolo să aducă, într-o Constanța manelizată, trupe și muzicieni de care nu auzise aproape nimeni. Oricum, ani de zile ne-am umplut valize întregi cu ei. Pe urmă, într-o zi, tot Sorin vine și zice: „Auzi, nu vrei să-l cunoști pe Todericiu? Cam are ceva muzică în el.”
Și țin minte discuția aia ca și când ar fi fost ieri. Todericiu este, cred, omul la care am văzut cea mai multă muzică. Și când spun muzică, tocmai muzică vreau să zic. Și multă, frate! Au trecut mulți ani de-atunci și, când ne întâlnim, tot asta e principalul subiect. După ce a fost Waters la București, l-am văzut cu ochii tulburi. Îi plăcuse tare.
Al treilea om care mi-a adus niște muzică a fost Sam. De fapt, pe Sam l-am auzit spunând, de câte ori avea ocazia:
„David Bowie, președinte.” Și la fel o ține și azi, zici că-i apucat.
Nu eram foarte apropiat de Bowie, adică nu în măsura în care eram față de un Steve Harris, spre exemplu, sau de Waters. Totuși, în camera aia am început să-l ascult mai cu atenție. Și, pe măsură ce treceau piesele în mine, creștea și senzația c-am pierdut timp.
Prima impresie pe care mi-a lăsat-o a fost că era foarte dramatic. Îmi dădea mereu sentimentul că seamănă foarte tare cu Fish, când încă era în Marillion, când era tânăr și dramatic de ziceai că se mușcă pe dinăuntru când cântă. La fel, versurile. N-am făcut o fixație pentru Bowie, dar, încet-încet, se îndeseau perioadele de timp în care simțeam nevoia să-l ascult. Poate și din cauza lui Sam.
Adusesem în cameră o combină la care ascultam toți muzica luată de la magazinașul ăla. La o bucată, m-am îndrăgostit io de o tipă din cămin, turcoaică frumoasă rău. Și ascultam cu ea Black Tie White Noise, singuri, în cameră. Până în ziua în care a plecat fără să-mi spună o vorbă.
Trebuie să zic că nu prea știam ce să cred despre Bowie. V-am spus, nu fusese o dragoste la prima vedere, dar începea să devină ceva foarte interesant. Mă plimbam noaptea pe străzile Constanței și, din când în când, luam doar casete cu el la mine, pe care le ascultam la un walkman pe care-l aveam de când fusesem pe mare. Și, cu căștile pe urechi, mă întrebam ce-i cu băiatul ăsta.
Țin minte că, la o bucată, mi-a venit în cap că îi place și lui zborul. Zic și lui pentru că fusese pentru mine unul dintre visele copilăriei. Și-am dat, firește, de Space Oddity și, ceva mai încolo, de Major Tom și povestea lui. Am zis: gata, aia e, îi place zborul! Și se chinuie fiindcă nu poate să zboare.
Mă mai fascinau și finețurile lui. Și tot la Fish mă ducea cu gândul (deși era evident că Bowie era artist cu mult înainte ca Marillion să fie măcar un gând). Și ăla tot cam așa îmbrăcat își cânta poveștile. Acum, dacă mă gândesc mai bine, nu știu dacă e vreo legătură, dar, cel puțin în mintea mea, cred că e.
Încă un lucru care m-a fascinat mereu la el a fost revoluția. Nu cred c-a avut doi ani la fel. Mi se părea că e într-o continuă schimbare, de parcă se întorcea pe sine pe dos și dosul nu era de două ori același. S-a tot reinventat, așa cum foarte puțini artiști au reușit s-o facă.
Spre exemplu, U2 s-au oprit la Achtung Baby și Zooropa, tocmai fiindcă n-au mai găsit rețeta pentru reinventare. Părerea mea!
Tot Bowie, văzându-l cât de neregulamentar e, cât de opozant în toate, mi-a dat curaj.
Mi se părea (v-am spus că toți tinerii sunt țicniți – și nu e cel mai rău lucru) că-mi pot justifica, într-un fel, acțiunile. N-am fost niciodată în rând cu lumea și găseam în sfidarea lui un braț de sprijin.
A, și mai e ceva! Din nu știu ce motiv, îmi plac piloții englezi. Piloți de aer, apă sau uscat. Mi se pare că au un fel de poezie pe care n-o prea găsești la cei americani, spre exemplu, care-mi dau senzația de grobian.
Ce doream să spun? Cred că, la final, după ce dispare carnea, rămâne doar povestea. Și urma pe care o lasă în tine.
Cum spuneam, nu sunt deloc cel mai în măsură să vorbesc despre Bowie, dar, așa cum spunea Todericiu, avem ceva în comun: atunci când sunt în deșert, e tot un fel de „ground control to Major Tom”…
Text de Paul Dicu, preluat din Revista Sunete 2016
Paul Dicu este personal trainer, maestru de arte marțiale, copilot de raliuri, alergător de maratoane prin deșert pentru instituții caritabile, basist amator.
