Aflându-ne în spatele Cortinei de Fier, am fost spectatori și actori într-un circ trist, dar mândru, triumfalist. Pâine pe cartelă și circ de tutelă. Tutela partidului unic, ce, cu un drept abuziv, ne-a pus să dârdâim într-un picior de plai încarcerat.
Dârdâiala fricii și a frigului, deopotrivă, într-o arenă strâmtă și neluminată. Un spectacol grotesc, la care unii au participat cu entuziasm, dar marea majoritate, prin constrângere. În acest spațiu al spectacolului absurd, aplauzele au devenit sacadate, înregimentate și ele, parcă, în consensul unanimității absolute.
După dispariția lui Stalin, în 1954, începe încet-încet destalinizarea și, astfel, viața culturală din Europa de Est cunoaște o firavă destindere socială și o eliberare de sub acerba tutelă sovietică. Ideologia totalitară va rămâne însă în frâiele conceptului marxist-leninist.
Resursele economice ale țărilor din blocul comunist mai erau încă suficiente pentru a conferi un trai relativ decent. De la jumătatea anilor ’60, odată cu venirea la conducerea Partidului Comunist Român a tânărului calfă de cizmar, România cunoaște o relaxare a represiunii interne și o oarecare independență față de Uniunea Sovietică, moment care va culmina în 1968, odată cu invazia sovietică a Cehoslovaciei. Un avatar de relativă libertate plutea în aer.
Din defunctul bloc comunist, viața culturală a României a avut particularitățile ei, dar, în contextul epocii, a fost în consens cu mișcările artistice din zona culiselor, din spatele Cortinei de Fier.
Muzica modernă românească a început să capete identitate prin anii ’60, când, pe scenele festivalurilor naționale de la Mamaia și Brașov (Cerbul de Aur), precum și în emisiunile TV de varietăți, interpreții de muzică ușoară lansau șlagăre vesele și lălăitoare, în maniera chansonetelor franțuzești și a muzicii de estradă italiene.
Casa de discuri Electrecord a pus pe piață discuri cu interpreții faimoși ai epocii: Doina Badea, Luigi Ionescu, Margareta Pâslaru, Marina Voica, Corina Chiriac, Dan Spătaru, Angela Similea și, mai sofisticați poate, Aurelian Andreescu, Sergiu Cioiu sau Florin Bogardo.
Lumea își descrețise nițel frunțile și parcă viața era mai frumoasă. Toate acestea nu au durat însă nici un deceniu sau, cu îngăduință, putem spune că până spre jumătatea deceniului șapte.
Muzica populară – nicidecum cea autentic folclorică – a deținut totuși preferința producțiilor Electrecord.
Între 1965 și 1971, cenzorii au devenit ceva mai toleranți, astfel s-a publicat în România o literatură realmente îndrăzneață, s-au montat piese de teatru curajoase, s-au făcut filme interesante și chiar și o muzică originală a prins contur. Lucrul acesta s-a întâmplat în paralel și în alte țări „surori de suferință” din blocul comunist.
În România, „mica liberalizare” a durat până la așa-numitele „teze reformatoare din iunie 1971”, după care românilor li s-a băgat cu forța din nou capul la fund, de data asta de însuși marele conducător care a dat stalinismul pe ceaușism – pe propriul său cult al personalității.
Proletcultismul și-a reluat în forță poziția de supremație, cu osanale și laude demente la adresa „mult iubitului” conducător, cu demolarea tradițiilor și a creativității libere, luând amploare paroxistică până la prăbușirea sa totală în 1989.
Apărută în anii ’70 ca suport ideologic al realismului socialist, teoria protocronismului evidenția caracteristicile naționaliste în contrast cu sincronismul cultural universal. Se pare că la „revoluție” această trăsătură egocentristă s-a furișat, supraviețuind și perpetuându-se până chiar în mentalitatea românească a unora din zilele noastre.
Cântarea României, Cenaclul Flacăra și alte manifestări cultural-artistice de propagandă au fost vehicule de răspândire a derizoriului și a grotescului. Retorica grosieră a aparatului propagandistic a acoperit aproape toate scenele culturii românești, de la informare la divertisment, insinuându-și veninul ideologic drept „lapte și miere”.
Aparatul propagandistic a fost singura mașină infernală care funcționa eficient și în care politrucii epocii băgau cu zel combustibil pentru funcționarea ideologiei totalitare la parametri maximi.
Rock-ul românesc nu apucase încă, până la începutul anilor ’70, să își consolideze o identitate proprie, fiind receptiv doar mimetic la perioada beat, ce a trasat pe plan internațional tendințele muzicale.
Formațiile „vocal-instrumentale” sau, și mai ingenios (sic), „formații de chitare electrice”, așa cum au fost ele denumite, au apărut în mai toate orașele țării, evoluând pe scenele caselor de cultură. Au fost câteva care s-au evidențiat însă prin originalitate: Sideral, Phoenix, Coral, Cometele, Entuziaștii, Sincron, Olympic ’64, Sfinx, Mondial, Roșu și Negru (cu Nancy Brandes).
Originalitatea a constat, firește, nu atât în abordarea de cover-uri la modă, cât prin creații proprii. Aparițiile discografice ale acestor trupe au venit însă târziu și nu suficiente pentru a acoperi creația și muzica lor în totalitate. Excelentul grup Sideral nu are nici măcar un single pentru aducerea lor aminte, rămânând în istorie mai mult cu numele și doar câteva înregistrări în arhivele Radio-Televiziunii Române.
Din păcate, soarta lor a fost împărtășită și de alte trupe valoroase românești care nu au reușit să aibă înregistrări pe disc.
La jumătatea anilor ’60, când genul pop-beat era deja surclasat în lume de curentul psihedelic și apoi de muzica progresivă, la noi formațiile abia reușiseră să-și încropească un set de instrumente și un sistem de amplificare proprii și adecvați unor cântări cât de cât profesionale.
Această situație a fost cauzată de un cumul de factori defavorizanți: lipsa unor producători cu intuiția pieței și a avantajului material, lipsa instrumentelor, a sălilor de repetiție, lipsa surselor de informare (discuri, presă, emisiuni radio și TV) despre ceea ce se întâmpla muzical în lumea liberă, cenzura care veghea necontenit, lipsa unor turnee de promovare și, mai ales, obtuzitatea factorilor de decizie din cadrul caselor de producție (Electrecord, Radio, Televiziune, agenția de impresariat ARIA) – toate acestea au întârziat sincronizarea muzicii rock autohtone cu tendințele muzicale internaționale.
Această întârziere în conturarea și definirea unei identități muzicale și a unei maturități creative a trupelor românești a durat până în momentul când a fost prea târziu ca să se mai poată. Perioada de apogeu a muzicii occidentale a coincis cu perioada în care România se întorcea la rigiditatea impusă de turnura ideologică a tezelor din 1971.
Foarte puține apariții discografice notabile au reușit să marcheze cu adevărat o identitate valorică în creația românească. Poate aprecierea mea este subiectivă, dar rămân doar câteva exemple de producții foarte bune ce pot fi comparate cu standardele internaționale.
De departe, pe primul loc se află cele trei albume Phoenix („Cei ce ne-au dat nume”, „Mugur de fluier” și dublul album „Cantafabule”) și, în ex aequo, cele două albume Sfinx („Lume albă” și „Zalmoxe”).
Vin apoi single-urile Sfinx cu Dan Andrei Aldea, două albume Progresiv TM („Dreptul de a visa” și „Puterea muzicii”) și tot două albume Celelalte Cuvinte.
Mondial are un disc LP, Olympic ’64 un single deosebit, trei albume FEN („Zece pași”, „Zi cu zi” și „Un joc”), iar Pro Musica cu albumul „Rockul baroc”.
„Tainicul vârtej” al lui Mircea Florian rămâne foarte în ton cu epoca apariției lui, dar notabile sunt și excelentul album de debut al lui Alexandru Andrieș („Interioare”), ca și albumul (LP) de debut „După melci” și nu mai puțin „La toți baladiști”, producții care confirmă pe deplin talentul lui Nicu Alifantis.
În maniera în care casele de producție occidentale își promovau artiștii, Electrecordul mai editează o serie de discuri sub genericul „Formații pop”, ulterior redenumită „Formații rock”, dar fără să fie urmate și de albume individuale ale tuturor trupelor prezentate pe aceste compilații.
Cele mai mari pierderi în acest sens sunt inexistența unor LP-uri cu Experimental Curtea Veche 43 sau formația de fete Catena, care cânta o muzică progresivă de înaltă ținută. Alte două nume care ar fi meritat cu prisosință un disc LP sunt Dorin Liviu Zaharia și Nici Vladimir. În consecință, o recoltă destul de săracă în comparație cu producțiile din celelalte țări vecine.
Situația nu a fost mult diferită nici în jazz, cu toate că au existat destule formații și interpreți care au reprezentat cu brio genul.
Cel mai valoros disc mi se pare a fi „Spirale” al lui Paul Weiner, urmat de producțiile lui Dan Mândrilă, Johnny Răducanu, Marius Popp și extraordinarul disc al Aurei Urziceanu, „Seară de jazz”.
Este interesant că nu s-au editat mai multe discuri de jazz în acea perioadă, dat fiind faptul că muzica de jazz nu avea texte, iar cenzorii nu aveau la ce strâmba din nas.
Cred mai degrabă că dezinteresul redactorilor muzicali – adică al celor care se erijau în producători – l-au arătat față de muzica de jazz în general, precum și față de muzica cultă.
Atât rock-ul cât și jazz-ul aveau, totuși, sorginte occidentală și, cu cât „drumul luminos spre socialismul multilateral dezvoltat” lua amploare, cu atât tot ce venea din Occident devenea restricționat și considerat nefast ori nevolnic.
După jumătatea a doua a deceniului șapte, libertățile s-au restrâns, în raport invers proporțional cu „realizările culturilor la hectar”. Cultura artistică și spirituală nu avea ce căuta în cuantificarea victoriilor comunismului.
Pentru a demonstra că nu suntem mai prejos și că și noi suntem în stare să facem, chiar încă și mai bine, casa de discuri Electrecord a editat, mai mult pentru export, o serie de discuri cu lucrări ale unor compozitori români de muzică contemporană. Tiberiu Olah, Iancu Dumitrescu cu al său ansamblu Hyperion, Octavian Nemescu, Anatol Vieru, Aurel Stroe, Mihai Moldovan sunt câțiva autori de muzică nouă experimentală care au beneficiat de editări discografice.
Seria discurilor RCM (Romanian Contemporary Music) este astăzi la mare căutare de către colecționari ai genului.
Obediența față de dispozițiile ideologice trasate de partid, atât a promotorilor, cât și, în mare parte, a artiștilor, a făcut ca muzica rock să se limiteze între șabloanele unei permisive accepțiuni. Cei care au îndrăznit mai mult, fie au fost interziși, fie lucrările lor au fost total ignorate.
Astfel, spectacole concept precum „Karma Kalyuga” al lui Dorin Liviu (Chubby) Zaharia, „Corin, vampirul din flacon și merele de aur” și „La pomul cibernetic” ale lui Mircea Florian & Ceata Melopoică, „Crocobaurul turbulent” al formației Curtea Veche sau „Peștera muierilor”, scrisă și compusă de Anca Graterol și trupa ei, Catena, au avut doar câteva reprezentații scenice, în urma cărora nu a rămas nici măcar o înregistrare — travalii artistice de valoare, pierdute definitiv.
Cam asta a fost situația vieții muzicale în România comunistă, în timp ce…
În Iugoslavia au existat două case de discuri naționale (Jugoton și RTB), care editau și sub formă de licență producții ale unor case de discuri occidentale. Creativ muzical însă, iugoslavii nu au excelat. Notabile ar fi doar Kornelyans, Bijelo Dugme, Time, Buldožer, Riblja Čorba, S Vremena Na Vreme, Sedmina, Galija și Igra Staklenih Perli. Federația Iugoslavă, sub conducerea lui Tito, a fost cu siguranță cea mai liberă din tot blocul comunist.
Licențe ale unor titluri de muzică occidentală au fost produse și în Bulgaria de către casa lor de discuri „Balkaton”. Nici la bulgari nu găsim prea multe trupe de rock cu o personalitate și creație aparte. Singurele nume demne de notat ar putea fi FSB, iar în jazz, Milcho Leviev și Vasselin Nikolov.
La fel de săracă a fost viața muzicală și în R.D. Germania. Doar câteva trupe pot fi amintite, mai degrabă pentru faptul că au existat: Karat, Puhdys și Pankow. Ceva mai reprezentativă a fost totuși muzica de jazz, în producțiile casei de discuri Amiga.
În Ungaria, situația a fost mult diferită. Casele lor de discuri (Pepita, Bravó, Krém) au produs un număr semnificativ de discuri cu muzica formațiilor locale.
Cele mai cunoscute trupe, mult apreciate și la noi, au fost: Omega, Illés, Locomotiv GT, Khartago, Syrius, Skorpió, Beatrice, Bergendy, Edda Művek, Hobo Blues Band, Koral, Metró, Piramis și trupele cu un sunet mai progresiv, East și Panta Rhei.
În jazz sunt cunoscuți Gábor Szabó, János Gonda, Tony Lakatos, Aladár Pege și formația de jazz-rock Saturnus. Și în Ungaria atitudinea statului față de muzica rock a fost ostilă, dar prin tenacitate, tinerii muzicieni au reușit să-și impună constant prezența.
În pofida faptului că puterea de la Moscova a fost resimțită în structurile statale ale Cehoslovaciei, viața culturală a putut exista chiar și după invazia sovietică din 1968. Primăvara de la Praga reușise deja să impună cultura modernă – de la care oamenii nu au acceptat să renunțe de bunăvoie.
Scena efervescentă a rock-ului din Cehoslovacia a fost reprezentată de nume importante precum Collegium Musicum și Marián Varga, Pavol Hammel, Energit, Blue Effect, Breakout, Flamengo, Fermata, Plastic People of the Universe, The Progress Organisation și Synkopy. În jazz, artiști precum Rudolf Dašek, Jiří Stivín și Karel Velebný au menținut un nivel artistic ridicat, chiar și în condiții politice restrictive.
În opinia mea, Polonia a fost nația cea mai creativă din zona de Est a Europei în domeniul muzical – și nu numai.
Mulți dintre artiștii polonezi au reușit chiar să se afirme în lumea occidentală. Amintim aici pe Czesław Niemen, Czerwono-Czarni, Dżamble, Skaldowie, SBB, Exodus, Niebiesko-Czarni, No To Co, Nurt, Trubadurzy (folk-beat). În jazz, Polonia a dat o pleiadă de mari muzicieni: Krzysztof Komeda, Complot of Six, Mark Bliziński, Extra Ball, Kazimierz Jonkisz, Sławomir Kulpowicz, Laboratorium, Adam Makowicz, Janusz Muniak, Zbigniew Namysłowski, Ossian (care vor deveni Osjan), Krzysztof Sadowski, Krzysztof Ścierański, Tomasz Stańko, Michał Urbaniak, Jan Wróblewski, Wojciech Karolak, Krzysztof Kgraja, Jacek Bednarek – doar câțiva dintre artiștii polonezi de prestigiu.
În țările baltice și chiar în URSS – în epicentrul uraganului totalitar, ca să zic așa – paradoxul este că a fost posibil să se facă rock și chiar de foarte bună calitate. Exemplele cele mai relevante ar fi: Arsenal, Aquarium, Ariel, Kino, Zoopark, Alisa, Autograph. Eduard Artemiev este cunoscut în special pentru muzica sa de film.
Din Estonia s-au remarcat: Gunnar Graps & Magnetic Band, Sven Grünberg, Kaseke, Alo Mattiisen, Ruja, Kolumbus Kris, Ultima Thule și trupa de RIO Ne Zhdali. În Lituania: Sezon Dozhdei, Saules Laikrodis și Argo. Iar din Turkmenistan, trupa Gunesh. În jazz, numele importante includ Ganelin Trio și David Goloschekin.
O enclavă comunistă aparte a fost și Cuba, unde – în ciuda regimului condus de Fidel Castro – spiritul rock a fost aprins de soarele tropical. Rockul a fost mai degrabă ignorat decât tolerat de autorități, dar chiar și așa, formații precum Los Vampiros și Los Satélites au devenit populare în underground.
În zona jazz rock, Cuba a avut parte de succes internațional prin Chucho Valdés și Irakere, iar nume precum Buena Vista Social Club sau Los Van Van au cucerit lumea cu o fuziune savuroasă de jazz și ritmuri latino. În muzica cultă, Leo Brouwer este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați compozitori cubanezi.
În ceea ce privește Albania, Coreea de Nord și China, informațiile despre existența unor forme autentice de rock, jazz sau muzică modernă sunt aproape inexistente. O excepție notabilă este concertul susținut de Jean-Michel Jarre în China, în anul 1981, un eveniment istoric mai degrabă simbolic decât revelator pentru scena muzicală locală.
Până la urmă, în România comunistă, consolarea amar-ironică a rămas mult timp aceeași: „Se poate și mai rău.”
Text de Daniel Ionescu, revista Sunete 2019
Nota redacției:
Privind înapoi spre muzica trăită și creată dincolo de Cortina de Fier, descoperim nu doar istoria unor trupe sau discuri, ci curajul unei generații care a vrut să asculte, să cânte și să viseze în libertate. Chiar și în cele mai opresive regimuri, sunetul chitărilor, vibrația jazz-ului sau poezia versurilor au găsit o cale – uneori subterană, alteori tolerată cu jumătate de măsură – de a spune ceea ce nu se putea spune altfel. Sperăm ca acest text să ne facă să înțelegem mai bine cine am fost și cum am ajuns aici. Muzica a fost, este și rămâne formă de rezistență.