1968. Tony Iommi, Bill Ward, Geezer Butler și legendarul Ozzy Osbourne.
Peste 70 de milioane de albume vândute în întreaga lume, 19 albume de studio, incluși în Rock and Roll Hall of Fame, considerați părinții metalului — pentru ei, 45.000 de oameni au călătorit la Birmingham, iar alți 5 milioane au urmărit online concertul lor de rămas-bun pe 5 iulie 2025, dată care va rămâne în istorie ca momentul ultimului concert al formației Black Sabbath și al legendarului Ozzy Osbourne.
Numerele acestea par impresionante, dar și mai impresionant este faptul că profitul încasat în urma concertului — 140 de milioane de dolari — va fi donat către Acorns Children’s Hospice, Birmingham Children’s Hospital și Cure Parkinson’s. La acest efort s-au alăturat numeroși artiști care au urcat pe scenă în deschiderea zilei de 5 iulie, printre care Metallica, Guns N’ Roses, Tool, Slayer, Pantera, Steven Tyler, Tom Morello (directorul artistic al evenimentului) și alții.
Printre cei 45.000 de spectatori m-am numărat și eu, împreună cu aparatul meu foto compact. Nu puteam rata așa ceva — un eveniment comparabil cu legendarul Live Aid sau, dacă e să exagerez, cu unicitatea concertului Metallica la Moscova, în ’91. Nu cred că am mai trăit vreodată o asemenea aventură.
Am ajuns cu o oră înainte de deschiderea accesului. Toată zona din jurul stadionului Aston Villa era plină de metaliști de toate vârstele; semăna cu un marș uriaș de protest — genul de protest care o făcea pe bunică-ta să te sune să se asigure că nu cumva mergi și tu.
Către zona de acces Golden Circle, delimitată cu garduri bine amplasate, am dat peste vânzători de patch-uri și tricouri. În timp ce așteptam, de pe stadion se auzeau soundcheck-urile trupelor. În jurul nostru, echipe media și reporteri filmau reacțiile fanilor și luau interviuri. După ce ultimul soundcheck s-a încheiat, accesul propriu-zis a început și a mers foarte repede — în maximum 10 minute eram înăuntru.
În clipa în care mi-am scanat biletul și am trecut de porțile metalice, am simțit primul val de extaz. Nu era nimic nemaivăzut, dar știam că sunt acolo pentru finalul uneia dintre cele mai importante trupe de metal, acasă la ei. Back to the Beginning, cum se numea și evenimentul.
Am stat undeva între rândurile 4 și 7, în funcție de câte moshpit-uri se formau în spatele meu.
Primul artist pe scenă nu a fost deloc ce mă așteptam, ci un DJ set al lui Sid Wilson de la Slipknot. Interesant la început — primele 10 minute chiar mi-au plăcut — dar apoi am devenit tot mai nerăbdător să-i văd pe Mastodon.
Țin să menționez că pe mulți dintre artiștii din line-up îi vedeam pentru prima dată live, dar au fost mereu printre favoriții mei, cei cu care mi-am format gusturile muzicale.
Totul a început cum trebuie: americanii de la Mastodon au deschis cu „Black Tongue”, au continuat cu „Blood and Thunder” (probabil cea mai bună piesă a lor) și au încheiat cu un cover după „Supernaut” de la Black Sabbath. Pentru „Supernaut” li s-au alăturat Mario Duplantier, Danny Carey și Eloy Casagrande.
Între fiecare trupă, pe ecrane rulau videoclipuri amuzante cu Ozzy introdus cu AI în filme celebre sau reclame TV, dar și clipuri despre cauzele caritabile sprijinite de eveniment, plus mesaje de la artiști ca Elton John sau formații precum Judas Priest.
După Mastodon, Jason Momoa a urcat pe scenă cu aceeași atitudine de fanboy cu care ne-a obișnuit. A ținut un discurs incitant despre Sabbath și comunitatea metal, apoi i-a introdus pe Rival Sons.
Rival Sons sunt pentru mine ca și cum Led Zeppelin și Arctic Monkeys ar avea un copil. Mi-au plăcut mult. După tonurile grele și serioase ale Mastodon, rock-ul lor a fost ca o bere rece după o tură cu bicicleta. Nu e combinația clasică, dar te răcorește. Printre piesele lor, au cântat și „Electric Funeral”, un cover foarte reușit. Black Sabbath cu gust de Led Zeppelin și atitudine pur rock and roll.
După nebunia Rival Sons au urmat Anthrax.
Nu am fost niciodată un mare fan Anthrax, dar live au fost foarte buni. Clasic, curat, metal până-n măduva oaselor. Până la urmă, nu degeaba fac parte din The Big Four. Țin să precizez că mi-ar fi plăcut enorm să-i văd și pe Megadeth — ar fi fost setul complet: Metallica, Megadeth, Slayer și Anthrax. Mă întreb dacă participarea Metallica a fost motivul absenței lor sau dacă Dave Mustaine era ocupat. Revenind la Anthrax, au interpretat impecabil „Into the Void”.
Singura prezență feminină din line-up, în afară de Sharon (pe care o ador — chiar dacă este controversată, fără ea nu cred că am fi avut parte de acest eveniment sau chiar de potențialul maxim al lui Ozzy din anii ’70 până azi), a fost Lzzy Hale, alături de Halestorm. Am fost ușor dezamăgit de absența binecunoscutei „I Miss the Misery” — chiar mă așteptam să o cânte. Totuși, surpriza lor a fost „Run Your Blood on Me”, urmată de „Perry Mason”.
Relația mea cu Lamb of God este de fanboy total.
Trebuie să recunosc că, înainte ca trupa să folosească pe Instagram una dintre fotografiile făcute de mine cu Randy, la Rockstadt, nu prea îi ascultam. Dar după… greu să nu te lauzi cu asta la o bere.
Din păcate, nu au cântat „Memento Mori”, dar, în schimb, am primit „Laid to Rest”, „Redneck” și, cu mare extaz din partea publicului, „Children of the Grave”. Instrumentalul lor a fost superb, dar nu cred că a fost cea mai bună alegere. Reacția publicului a fost extraordinară, iar energia lui Randy — la superlativ. Vocea, însă, nu a fost perfectă. Totuși, rock-ul și metalul nu sunt despre perfecțiune, ci despre stare de spirit și libertate — și asta au transmis cu succes, mai ales când Randy și-a aruncat ambele încălțări în public. Sunt curios dacă vor ajunge pe eBay și dacă cineva va reuși să completeze perechea.
Tom Morello, arhitectul artistic al acestui eveniment, a pregătit două mari surprize ale serii: două supergrupuri pe care ți le puteai imagina doar în vise. Toți artiștii individuali erau anunțați pe afiș, dar nu și componența supergrupurilor.
Primul astfel de grup a fost deschis de Lzzy Hale cu „Ultimate Sin”, după ce tot stadionul l-a strigat pe Jake E. Lee, care întârziase puțin.
Următoarea piesă, „Shot in the Dark”, a fost întâmpinată cu huiduieli — nu din cauza piesei, ci din cauza vocalistului David Draiman, contestat pentru poziționările sale față de un conflict militar. A continuat cu „Sweet Leaf”, la care s-a alăturat, printre alții, și Scott Ian.
Surpriză a fost și prezența bateristului de la Sleep Token pentru „Believer”. A rămas pe scenă să-l acompanieze pe Yungblud — prima mare surpriză a serii. Interpretarea lui a piesei „Changes” a înlăcrimat tot stadionul. Din punctul meu de vedere, acest moment va rămâne în istorie ca cel în care Yungblud s-a afirmat ca una dintre viitoarele legende ale rock-ului internațional. A fost o adevărată maturizare artistică, cu un stil care amintea de Freddie Mercury.
Oare vă întrebați unde era Jack Black în tot acest timp?
Și eu mă întrebam același lucru. Dar dorința de a-l vedea plătindu-și „tributul” celor care au inventat muzica pe care o ascultăm încă din adolescența noastră furioasă și confuză a fost răsplătită când copiii lui Tom Morello și Scott Ian au urcat pe scenă și au introdus următorul videoclip surpriză: un cover după „Mr. Crowley”, cântat de ei alături de Jack Black, cu stilul său inconfundabil, extrovertit și asumat.
În tot acest timp, echipa de securitate a fost exemplară. Pe lângă vigilența cu care prindeau crowd surferii, după fiecare set împărțeau pahare cu apă în public, până începea următorul.
Next in line au fost Alice in Chains. Am glumit atunci că ascultăm live aproape tot soundtrack-ul de la radioul din GTA: San Andreas. Când au cântat „Would?”, cu ecoul tipic de stadion, mi s-a făcut pielea de găină. Iar „Fairies Wear Boots” le-a venit ca un patch pe vestele de blugi.
După ce au rupt tot la Jocurile Olimpice din Franța cu „Mea Culpa”, melodie despre Revoluția Franceză și decapitarea aristocrației, Gojira a prezentat-o și publicului britanic, încheind cu „Under the Sun”.
Într-un final, a venit momentul în care l-am văzut pe Tom Morello dezlănțuit — dar nu prea. Să fii în spatele unei desfășurări artistice de asemenea amploare nu e ușor, iar să-ți și iasă atât de bine e aproape imposibil. Totuși, Morello mi-a dat impresia unui dirijor care vrea să lase orchestra să strălucească. A participat la un Drum Off cu Danny Carey (Tool), Travis Barker (Blink-182) și Chad Smith de la Red Hot Chili Peppers. Sau era Will Ferrell? Glumă pe care am auzit-o din toate părțile publicului.
Următorul supergrup a fost senzațional.
Au început cu „Breaking the Law” de la Judas Priest, cu K.K. Downing și Billy Corgan, care s-a potrivit perfect ca voce și prezență scenică.
O altă surpriză a fost Papa V Perpetua, cu „Bark at the Moon”. Jason Momoa, care până atunci fotografia concertul alături de binecunoscutul Ross Halfin — fotograf celebru pentru colaborarea sa cu Metallica și prezent la aproape tot ce înseamnă istoria rock-ului — a urcat pe scenă să-l anunțe pe Ronnie Wood de la Rolling Stones. Publicul a scandat „Ronnie! Ronnie!”, iar eu încercam să prind o poză bună printre mâinile ridicate.
Pentru că tot nu era de ajuns, îl auzim pe Jason Momoa introducându-l pe legendarul vocalist de la Aerosmith, Steven Tyler! Au urmat trei piese care au ridicat stadionul în aer: „Train Kept A-Rollin’”, „Walk This Way” și, spre surpriza mea, „Whole Lotta Love” de la Led Zeppelin. Acest supergrup a fost o celebrare a rock-ului în general și, probabil, a influenței Sabbath asupra industriei muzicale.
Pentru mine, acesta a fost punctul culminant — până la intrarea celor de la Guns N’ Roses și Metallica.
Menționez și două momente epice: Pantera, cu stadionul urlând „Respect!” pe „Walk”, și Jason Momoa coborând în moshpit la Slayer.
A sosit unul dintre momentele pe care le așteptam cel mai mult: am văzut, în sfârșit, trupa mea favorită live.
Nu am înțeles de ce au început cu „It’s Alright”, „Never Say Die” și „Junior’s Eyes”. Parcă nu se lega nimic, iar vocea lui Axl nu ajuta. Dar la a patra piesă, „Sabbath Bloody Sabbath”, a fost altceva. Iar la ultimele două, „Welcome to the Jungle” și „Paradise City”, publicul a luat-o complet razna. Vocea lui Axl nu mai e ce a fost, dar m-am bucurat că încă îi pot vedea pe scenă.
Metallica a rupt tot cu „Hole in the Sky”.
James Hetfield nu a fost la capacitate maximă, dar clar peste Axl. Și au livrat exact ce trebuia: „Creeping Death”, „For Whom the Bell Tolls”, „Johnny Blade” și nelipsitul „Master of Puppets”. Metallica nu a dezamăgit, ba chiar a fost încălzirea perfectă pentru următorul moment.
Înainte ca Ozzy să urce ultima dată pe scenă, Tom Morello l-a înlocuit pe Jason Momoa pentru a-l prezenta pe omul pentru care ne-am adunat cu toții aici.
În sfârșit, l-am fotografiat pe Ozzy. A apărut dintr-o trapă, pe tronul său negru, decorat cu cranii și aripi de lilieci. A fost perfect. 30 de minute de Ozzy pur, alături de Zakk Wylde, Mike Inez, Tommy Clufetos și Adam Wakeman. „I Don’t Know”, „Mr. Crowley”, „Suicide Solution”, „Mama, I’m Coming Home” și „Crazy Train”.
„Mama, I’m Coming Home” a fost momentul în care cred că toți am realizat ce trăiam. Bucuria de pe chipul lui Ozzy m-a copleșit.
Am mers imediat cu gândul la Nicu Covaci, care, de fiecare dată, avea aceeași împlinire și același extaz când era pe scenă, în fața fanilor.
Ocazional, Ozzy, în momentele de entuziasm, împingea cu putere în tronul lui, într-o încercare de a se ridica de pe acesta, de a se înălța. Cred că despre asta este vorba — acesta este sentimentul pe care ți-l oferă muzica lui: libertate, puterea de a zbura, de a face tot ce îți pui în minte.
Da, Ozzy a cântat de pe tronul lui întunecat toată seara, dar nu cred că a fost vreun moment în cariera lui în care să fi fost mai sus decât în seara ultimului concert Black Sabbath.
Apoi a venit inevitabilul. Sirenele de la „War Pigs” au răsunat, scena s-a rotit și au apărut Black Sabbath. Am cântat cu toții la „N.I.B.”, „Iron Man” și „Paranoid”. Toată formula originală a formației a fost pe scenă — am fost cu adevărat transportați la începuturi. Ozzy a fost o oră pe scenă și a fost impecabil. La final, Geezer i-a adus un tort lui Ozzy, în timp ce pe cerul Birminghamului, deasupra stadionului Aston Villa, explodau artificii.
Când te gândești că, fără accidentul în care Tony Iommi și-a pierdut vârfurile degetelor, poate nu am fi avut vreodată muzica metal… Black Sabbath a fost o trupă născută din clasa muncitoare, disprețuită de critici pentru „sunetul de țevi stricate”, dar iubită de public la fiecare apariție.
Back to the Beginning a fost un succes organizatoric și artistic despre care se va vorbi cât timp muzica va exista.
Recenzie și foto: Theodor Tudose
