Din capul locului vă spun că am rămas fan al primelor cinci albume Metallica.
Am avut șansa să locuiesc pentru 6 ani la Los Angeles și am participat la multe concerte ale trupei pe parcursul a 5 ani. Plus unul la București.
Primul meu recital Metallica a fost la Festivalul de la Woodstock ’94
Am început tare, ce să zic. Peste un milion de spectatori doar la scena din nord. Epuizant numai să scrutezi cu privirea marea aceea imensă de oameni. Public cât vezi cu ochii. Dar nu și fanii exclusiv Metallica. Nu. Ei au venit a doua zi, doar pentru concertul Metallica, și au plecat imediat după. Ei bine, pe acești fani „only one band” i-am studiat bine în anii care au urmat. Cu bunele și cu relele lor.
Eram cu Alex Revenco, noi fiind singurii români care au fost acolo — desigur, dintre cei veniți din România. Oi fi fost și stranieri, dar noi n-am întâlnit niciunul.
Să revin la concert. Metallica a cântat în deschiderea celor de la Aerosmith. Da! Metallica lui ’94, trupă de deschidere pentru Aerosmith! Pe undeva, firesc. Ulrich & Co. nu mai scoseseră un album nou de… hăt, tocmai din 1991! Aerosmith era însă pe val. Get a Grip era proaspăt, conducea topurile, „Crazy”, „Amazing” sau „Cryin’” erau fredonate și-n metroul din București, și-n metroul din New York. Doar că pentru Metallica nu a fost foarte OK.
Hai să cântăm până plictisim publicul.
La Woodstock-ul din ’94, Metallica a cântat după Nine Inch Nails (sunt convins că Trent Reznor nu s-a supărat că a deschis show-ul „ălora de la Metallica”…)
Au tras de timp cu set-up-ul până s-a făcut beznă. A urmat un concert Metallica cu toate ingredientele lui. „Fuck you all!” la fiecare pauză între piese, James scuipa după fiecare vers, Lars își șoptea partitura în barbă, ei în negru, scena neagră, piesele pe buzele tuturor, sunet impecabil. În fața scenei, vreo 30-40.000 de fani exclusiv Metallica. Deci, Metallica.
Și au cântat… aproape patru ore! Tot ce a compus trupa, probabil și ce au dat la o parte de pe la albumul de debut, și piese de pe la concertele din liceu. Mult. Chiar prea mult. La al patrulea bis au venit chiar nechemați de public. Dar scopul lor a fost altul. Au vrut – și au reușit! – să împingă Aerosmith mult după miezul nopții.
Îi întrebam din când în când, retoric, pe Alex Revenco: „Frate, ăștia mai cântă mult?” Și după ce au terminat tot ce au știut, au mai și repetat o piesă, „Fade to Black”, pe care, evident, au și lungit-o… mult și bine. În cele din urmă a venit și sfârșitul sfârșitului concertului cu un „Acum vă lăsăm cu fuckin’ Steven”.
A urcat pe scenă Aerosmith, cu un Steven Tyler vizibil enervat:
„Ne cerem scuze. Trebuia să cântăm ieri, dar, iată, cântăm azi!”
În alte condiții, aș fi asistat la un recital Metallica până dimineața, la Woodstock, însă era vorba de un festival… De asta mi-am propus să merg la toate concertele lor la care pot ajunge.
Și au urmat 8 concerte „Metallica Only”, fără trupe de deschidere.
Dacă ar fi să le compar, prestația de la Woodstock a fost cea mai bună. Ulterioarele au avut ușoare căderi și lipsuri, ceva s-a mai știrbit. Vorbeam la concerte cu fanii și aproape toți opinau că este dificil, chiar și pentru o trupă care devenise deja o adevărată industrie, să își revină după lovitura pe care o dăduseră cu albumul negru.
Dar umpleau sălile și stadioanele, concertele, toate cu casa închisă. Cele patru concerte la care am participat în 1995 au fost trase la indigo. Același setlist – un Best of… al primelor 5 albume, aceeași scenă, aceleași lumini. Am simțit însă ceva la public. Așteptau piese noi și, pentru că erau zvonuri că se lucrează în studio pentru un nou album, se cam dorea măcar o mostră de material proaspăt.
Care material a apărut prin primăvara lui ’96, single-ul „Until It Sleeps”.
Interesant, dar nu a rupt gura fanilor. Și nu mai era nici acel thrash metal al primelor 4 discuri, nici heavy metal-ul de pe albumul negru. Și cam cu o clasă mai jos.
Prin vară apare și albumul Load. Imediat începe turneul. Pentru primul concert de la Los Angeles mi-am luat bilet cu o lună înainte, să fiu sigur că prind. Locația: Great Western Forum, o sală cu vreo 17.000 de locuri unde juca, pe vremea aia, și echipa de baschet Los Angeles Lakers.
Scena, minimalistă: un cerc în mijlocul publicului. Dar publicul? Unde era publicul? Pentru că în sală nu erau nici măcar 5.000 de spectatori… Mai mult, întreaga peluză era acoperită cu un cearșaf imens pe care scria NO NEW SHIT!
Setlistul alcătuit alternativ: piesă veche, piesă nouă. Astfel au cântat tot Load-ul, alternat cu câte o piesă veche. La fel a alternat și entuziasmul publicului. La piesele noi nici nu era atenție, la One, însă, a fost nevoie de primele sunete pentru ca publicul să ia foc instantaneu.
După One a urmat o piesă „Loadistă”, la care lumea își mai aprindea o țigară, mai ieșea la o bere…
Mi-am zis că e doar un accident, că am nimerit cu un alt public, nu cu fani Metallica. Așa că mi-am luat bilet și la următorul show. Același setlist, tot fără trupă de deschidere, același cearșaf cu NO NEW SHIT! și cu doar 3.000-3.500 de plătitori.
Și, din nou, aceeași apatie la piesele noi. Mi-am zis iar că n-am nimerit eu publicul, că, cine știe, or fi crezut că biletele erau la Enrique Iglesias, că au greșit sala… Așa că m-am decis să-i urmez în turneu la San Francisco. Sală tot cam de 15.000 de locuri. Spectatori, tot cam o treime din capacitatea locului.
Același setlist, tot fără trupă de deschidere. Iar publicul într-o sinusoidă: agonie și extaz. În mod clar, Load nu a prins la talibanii Metallica.
Au lipsit și grosul fanilor care, la Woodstock, au venit cu zecile de mii doar pentru Metallica și nu au plecat după.
Mi-am zis să iau o pauză și să aștept noul album (erau zvonuri că o să apară prin ’97), noul turneu. Mi-am zis că publicul se va obișnui cu noul lor hard rock. Vorbeam cu fanii la un fel de „Monsters of Rock” de pe stadionul Rose Bowl din Pasadena (unde cap de afiș a fost Megadeth!) și cu 90.000 de oameni în tribune, toți spuneau același lucru:
„Dacă veneau aici cu Load, se făceau de râs în fața Megadeth-ului.”
Chiar și în fața celor de la Paradise Lost. Într-adevăr, Mustaine era mult mai „în vână” – și nu numai el.
1997 – Reload – Reloaze
De prin vara lui ’97 începuse deja vânzoleala unui nou turneu Metallica, imediat după lansarea noului album, Reload.
Două concerte la sud de Los Angeles. Mi-am luat bilete la amândouă. Tot la Great Western Forum. Plesneam de curiozitate! Noul disc nu era încă pe piață, nu știam cum sună, doar niște zvonuri cum că ar fi piese care s-au compus pentru Load, gândit ca dublu album. Speram ca noile piese să fie alea bune, păstrate special pentru un mare Boom!.
Și prima surpriză. După primul concert, de la Philadelphia, și după criticile din presă: „un eșec”, „Unde este Metallica?”, „Ce a devenit Metallica?”, turneul nu mai începe la Los Angeles, ci în Australia (unde noul disc prinsese mai bine)!
Am înapoiat biletele și am așteptat aproape un an să-i văd din nou. Surpriza a fost și mai mare când am văzut un singur concert programat în L.A. Locul, un amfiteatru de vreo 16.000 de locuri, în Irvine, California.
În aceeași perioadă, Eagles umpluse Rose Bowl cu 120.000 de spectatori, iar KISS a avut, tot pe Rose Bowl, 80.000 de spectatori.
Citeam recenzii, discutam cu fani Metallica – numai opinii negative.
„Nu mai au inspirație, au dat tot ce au știut și au putut. Asta e tot.”
Ascultam Reload oarecum forțat, căutând nuanțe care să mă lege cât de cât de trecut. Am ascultat chiar forțat, încercând să mă obișnuiesc „cu japca” cu muzica asta în care nu mă mai regăseam.
Bun, vine și ziua concertului
Speram într-un setlist preponderent cu piese vechi, „Before ’91”. Când am ajuns la locul unde speram să redescopăr „Metallica mea”, pustiu. Mai era o oră până la concert și am crezut că am ajuns eu în altă parte. Parcarea pustie, niciun motociclist fioros care să ardă de nerăbdare să-i vadă, iată, după aproape 3 ani, pe Metallica.
Am dat, însă, peste truck-ul cu merchandise și m-am liniștit. Ajunsesem unde trebuia. Nu mai rămânea decât să aștept. Timpul trecea și tot pustie era zona. Știam, desigur, că publicul nu vine devreme, dar speram măcar ca niște nebuni ca mine să fi căzut și ei din pat mai devreme.
Abia cu 10-15 minute înainte de începerea efectivă a concertului s-au „bulucit” vreo 4.000 de spectatori. Cam un sfert din arenă. Începe concertul.
La fel ca toate de până atunci. Intrarea prin public, au dat mâna cu doi fani în trecerea spre scenă. Da, prietenoși cu toți și aceeași piesă de început: „So What?”. Am zis că e de bine.
În ceea ce privește setlistul, a fost gândit pentru promovarea noului album. Și, ca într-un déjà vu, la piesele noi era o bună ocazie pentru conversații, socializări, critici și dat cu presupusul între spectatori. Ba, la „The Unforgiven II” și la „The Memory Remains” am auzit huiduieli! Nu mă așteptam. Speram măcar să ignore piesele. Dar nu. Talibanii trupei considerau o trădare schimbarea asta de stil. Deci două rânduri de huiduieli.
James n-a rămas dator. După o serie parcă nesfârșită de „Fuck You All!”, ne-a zis să nu-l mai plictisim cu bullshit-uri d-alea vechi, că Metallica a evoluat. Că, dacă nu ne place, putem cere banii înapoi pe bilet.
Da, se ajunsese până acolo! Eu aveam răbdare. Așteptam piesele mele, pe care le consider capodoperele Metallica: „Fade to Black” și „One”. În rest, puteau face orice le-ar fi trecut prin cap pe scenă.
Eram cel mai docil spectator dintre toți. Îmi venea să mă duc la ei pe scenă și să le zic:
„Eu nu sunt cu ăia din public care au huiduit”, că vedeți, am venit tocmai din România, că eu v-am mai văzut de câteva ori, că mi-ați plăcut și la Woodstock.
Mi-a fost teamă că vor pleca chiar de pe scenă. În cele din urmă, au băgat „One” și s-a trecut de la huiduieli la delir. Al tuturor!
Europa parcă e altfel
Fără legătură, la prima apariție Metallica în România, iunie 1999, eram la București. Dacă tot m-am nimerit în țară, mi-am zis că trebuie să le văd prestația și în afara Americii. Poate e altfel publicul, poate altfel și show-ul. Sincer, nu am așteptat minuni, nu credeam că voi fi dat pe spate, nu aveam așteptări că o să fie un moment memorabil. Pentru mine nu avea cum să fie memorabil, poate și pentru că aveam în minte Woodstock-ul, cât a fost el de lungit. Și?
A fost aproape memorabil! Mult peste cum i-am văzut eu în SUA în ultimii ani! Serios! De menționat că la București a fost primul meu concert Metallica cu mai mult de 5.000 de spectatori. Woodstock-ul nu-l pun la socoteală, desigur.
Înapoi în State
În toamna lui ’99, înapoi în State. Eram în conversații cu mulți fani, cărora le-am povestit că Metallica are altă prestație în Europa. Cine să mă creadă?
„Cum să fie mai buni în Europa, man?!?! Doar aici vând milioane de discuri, nu acolo. În Europa, cu câteva sute de mii de albume vândute iei 2-3 discuri de platină. În SUA trebuie să vinzi un milion pentru unul!”
Nu m-am contrazis cu ei, că nu m-ar fi crezut.
Pe 1 decembrie 1999 au avut un concert la Los Angeles, la Great Western Forum. Am fost, normal! Trebuia să demonstrez ceva amicilor. I-am cam luat cu forța la concert. N-ar fi prea vrut. În sală, spre 12.000 de spectatori. A fost un concert-cadou pentru fanii de pe Coasta de Vest (avuseseră prin noiembrie un concert la New York, la Madison Square Garden, pentru fanii de pe Coasta de Est). Ei bine, a fost un concert cu două déjà vu-uri.
În prima jumătate a concertului am avut senzația că sunt la București. În a doua parte a concertului parcă eram din nou în Irvine, cu trei mii de spectatori care asistau plictisiți. Pentru că, da, după ce au cântat piesele grele, vechi, lumea cam pleca, „să nu prindă aglomerația la ieșirea din parcare”.
Huiduieli n-am mai auzit. Dar am văzut tipi cu ochii pe ceas, căscând, vorbind. Repet, în a doua parte a concertului, când au figurat în setlist „Carpe Diem Baby”, „Hero of the Day”, „The Memory Remains” sau „Prince Charming”.
Am continuat mult discuțiile cu noii fani, deja amici ai mei, pe care i-am cunoscut la concertele Metallica. Bine, mai îndreptățiți ca mine în a da verdicte – sunt fani din anii ’80, cu zeci de concerte Metallica la activ, cu plecări în turnee după ei prin toată America. Dar doar America. Cu experiența Europei am venit eu să le completez peisajul. Am tras noi niște concluzii. Unele de bun-simț, altele subiective.
Prima concluzie, a lor, e că după albumul negru din ’91, când au și renunțat la colaborările cu Ted Nugent, Alice Cooper, Tony Iommi, s-au crezut atotștiutori, că nu mai au nimic de învățat. Astfel, s-au lepădat de toți corifeii și au creat două albume submediocre, „Load” și „Reload”, prin care au arătat de ce sunt ei în stare de capul lor. Fani, dezamăgiți. Dar fanii Metallica sunt fani Metallica și au răbdare. Iar răbdarea asta este întreținută cu primele 5 albume, trăind în trecut.
Concluzia mea a fost că au devenit o industrie și își pot permite și chixuri, că tot vor vinde 3-4 milioane de discuri. Până la urmă, chiar și Led Zeppelin a avut două albume sinistre, „Presence” și „Coda”. Și alți monștri sacri au avut rateuri. Metallica de ce n-ar avea? Ei o dădeau cu întinarea sfintelor idealuri ale Thrash Metalului, eu o dădeam că din Heavy Metal se trag toate, care se trage, la rândul lui, din Hard Rock.
Mai jos nu pot coborî
Mă întorsesem definitiv în țară când a apărut St. Anger. L-am cumpărat, l-am ascultat și nu am înțeles de ce acest album se numește Metallica.
I-am sunat pe oamenii mei. Au fost la un pas să-mi închidă.
„Nu există nimeni mai Anger ca noi! Așteptăm de 5 ani un material nou și ne dau mizeria asta?”
A mai plecat și Jason Newsted. Se săturase și el, probabil, de bullshit-ul ăsta. Sunt presați de contractele cu casa de discuri. Au promis album, au făcut. Trebuiau să-l semneze. Cea mai bună dovadă că nu mai pot compune este invenția asta cu Symphony and Metallica. Concertul ăla cu orchestra simfonică este dovada lipsei de inspirație, disc scos de staff-ul lor. Văzând că nu creează nimic, au venit ei cu ideea.
Dar asta nu este nimic. Revolta cea mai mare pe care am auzit-o din gura acestor fani americani: câțiva ani mai târziu, în 2011, când a apărut colaborarea Metallica & Lou Reed, rezultând albumul Lulu. Sunt apelative care nu pot fi suportate de tipar, dar sunt izvorâte din revolta fanilor la compromisul trupei.
„Dacă asculți Lulu, ai senzația că un bețiv a furat microfonul la karaoke și s-a apucat de ceva acolo… gângurească. Rușinos. Mai jos nu pot coborî! Noi sperăm să înceapă să urce, pentru că Trujillo este un mare muzician. Dacă nici așa nu iese o treabă OK, o să mergem să ne ștergem tatuajele cu Metallica.”
Au și, mai ales, nu au dreptate. În 2008, Metallica a scos un album excepțional, o întoarcere la rădăcini, la thrash metal: Death Magnetic. Doar că fanii au găsit un motiv să se întoarcă la reproșul cu terminarea inspirației.
La ora la care revista este în tipar, mai sunt câteva zile până la apariția unui nou album, Hardwired… to Self-Destruct. Până acum au apărut doar trei piese, trei single-uri. Prea puțin pentru a ne face o imagine asupra întregului album.
Personal, mie îmi place cel mai mult Atlas, Rise!, heavy metal pur, pe ideea albumului negru. Moth Into Flame și Hardwired aduc aminte de thrash-ul de pe începuturi.
Sper să fie un album bun, pentru că fanii așteaptă asta.
Concluziile mele
Metallica nu trebuie blamată pentru că face acum mulți bani cu efort puțin. Să ne uităm în istorie și să vedem adevăratul aport al muzicii lor la evoluția genului și, mai ales, la curățarea metalului anilor ’80, când trupele „fioroase” se prezentau ca un ridicol vizual, încât nu știai exact dacă-s femei sau bărbați.
Remember trupe gen Poison sau Twisted Sister, care se adresau liceenilor fără chef de școală.
Ei bine, în perioada aceea cu ștrasuri, egări, texte pentru puști „rebeli” de 14 ani și antimuzică, a apărut o trupă: Metallica – sobră, fără fasoane, cu o prezență scenică deloc coborâtă din cabaret. Și a dat un nou sens metalului.
Pentru asta, Metallica merită respect etern.
Text de Adi Munteanu, preluat din revista Sunete 2016/2017
Epilog, scris în 2016 – cu un update pentru fanii din 2025
Acest articol a fost scris în 2016, într-un moment în care Metallica se pregătea să lanseze Hardwired… to Self-Destruct, iar fanii trăgeau speranțe că trupa va reveni la rădăcinile thrash metal.
Între timp, istoria a continuat: în 2023 a apărut 72 Seasons, iar Metallica dovedea din nou că rămâne un reper global, capabilă să se reinventeze fără a-și pierde esența.
Și cum altfel să marcăm această revenire decât cu un nou concert în România? Pe 13 mai 2026, Metallica urcă din nou pe scena Arenei Naționale, în cadrul turneului M72 World Tour. Invitați speciali: Gojira și Knocked Loose.
Ne vedem acolo. Pentru unii, poate e prima oară. Pentru alții, o nouă șansă să (re)descopere Metallica lor.
Respect etern.
