Rezumat

Cristian Pop – Medic Anca Petrescu – Freelancer cultural Emese Mazilu – Manager Mall Magnolia, Brașov Ruxandra Fulger – Șef Colecții ANF (Arhiva Națională de Film)Mihai Popescu – Consultant tehnic Geo Iordache – Publicitar, podcaster Rock Story Oltin Hurezeanu – Actor Ioan Big – Analist cultural, publisher Zile și Nopți / Sunete Dinu Mazilu – Patron „Amikal” Brașov Bogdan Adam – Coordonator transport Robert Vesa – Programator/fotograf Cristian Ioniță – Medic ORL Maximilian Munteanu – Comentator sportiv Vlad Popescu – Profesor universitar IT Bogdan Mureșanu – Regizor, scenarist, producător Andreea Măgurean – Arhitect Adi Munteanu – Jurnalist Rareș Barbu – Inginer control calitate Laura Dobrescu – Asistent universitar Theodor Tudose – Fotograf Mihaela Constantinescu – Manager cultural, director festival BIAFF Carmen Pecinge – Contabil Bogdan Seceleanu – AvocatVezi tot rezumatulRestrânge rezumatul

Planeta Maiden – Infinite Dreams. Un grupaj selecționat, redactat și editat de Alin Ludu Dumbravă

Există multe planete, sonore sau muzicale. Una însă are o populație unică, cu insignia proprie. Este singurul concert la care orice fan serios vine cu un tricou Maiden și trupa cântă cu tricourile proprii, cel mai special brand însoțit mereu de variantele mascotei Eddie. Cei mai fideli fani din câți am întâlnit eu în Rockland Ltd.

Poza concert Iron Maiden — Iron Maiden 2026 – National Arena – Foto: Theodor Tudose

Pentru mine a fost al 12-lea concert Iron Maiden și al treilea din turneul Run For Your Lives.

Exact cu un an în urmă – day to date – eram la Budapesta la primul – deh bis – al doilea concert al lor cu Simon Dawson și formatul lor nou. Am scris la Sunete aici:
Recenzie concert: Iron Maiden – The Tenth. Budapesta
deci să nu repetăm.

Recenzie concert: Iron Maiden – The Tenth. Budapesta, miercuri, 28 mai 2025 – Papp László Arena

Așa că am făcut un soi de Cină de (nicio) Taină, cu 23 de apostoli, majoritatea lor civili, ceva presă de specialitate, fără Juda(s Priest?), cu întrebarea către ei:

De câte ori i-ați văzut pe Iron Maiden și ce a însemnat pentru fiecare dintre voi concertul de la București de pe 28 mai 2026.

La mine, e cam așa:

Ce s-a schimbat într-un an, trupa s-a mai rutinat, asta mai ales referitor la Dawson, care încă este hulit de mulți fani hardcoriști sau de haterii profesioniști. Problema lor.

Harris mi s-a părut într-o formă mult mai bună, mai odihnit, mai dinamic.

Bruce este Masterul de Ceremonii, the Musicmeister Extraordinaire, acoperă toată scena și e absolut de neoprit, Running Wild, de neoprit și din ce în ce mai operatic. Piesa schimbată față de setlistul anterior, Infinite Dreams în loc de Clairvoyant, de pe același album (Seventh Son of the Seventh Son, 1988).

Deja pregătesc următoarea vizită pe Planeta lor (îmi place să cred că e și a mea, a Noastră). Se arată în cărți Lisabona.

Planeta Maiden - Infinite Dreams — Brașov Irons

The Trooper(s):

Am văzut prima dată Iron Maiden live acum 16 ani, la Cluj, parte din Final Frontier tour și experiența a fost extraordinară. Acum, în 2026, pot spune că am retrezit copilul Pop „in his late twenties”. Efectele au fost mai bune de data asta și Bruce m-a impresionat, cu tot cu diagnosticele primite și învinse între timp. More cowbell indeed.

A fost al treilea concert Iron Maiden la care am participat, dar primul în care am simțit cu adevărat că intru în lumea lui Eddie. Vizualurile imersive de pe backdrop m-au făcut să mă identific cu fiecare versiune a sa. Excepțional!

A fost cel mai fain concert din tot ce am văzut! Energie, vibe, power, ritm! Nu am cum să explic exact, dar este ceea ce simt…

Concertul Iron Maiden de pe Arena Națională a fost al patrulea al trupei la care am participat (2008, 2016, 2022 și bonus – lansarea cărții „What Does This Button Do?” din 2020). Deși îmi voi aminti întotdeauna impactul pe care l-a avut asupra mea primul concert – mai ales prin aparițiile lui Eddie –, fiecare dintre următoarele a fost din ce în ce mai impresionant, culminând cu cel de joi.

Grafica, scenografia, coregrafia și regia, alături de legendara voce și energia lui Bruce, au creat cel mai complex concert la care am participat până acum, în care unele dintre cele mai complicate compoziții au fost livrate cu o ușurință impresionantă.

De 8 ori i-am văzut, din ce am numărat. Absolut superb concertul! Parcă i-am văzut prima oară, așa m-am bucurat! Eu aș menționa și organizarea excelentă! La toate capitolele, acces, baruri, paharele cu Maiden, în sfârșit și la noi la concerte!

Primul meu Maiden. Foarte tare concertul și spectacolul. Dickinson e beton, unul din cei mai buni showmeni din rock. Mă bucur că am fost acolo. S-a văzut bine de la mine, a fost o alegere mai bună decât să stau undeva în spate, pe gazon. Și nu se pune problema de stat jos. Mai mult de jumătate din concert s-a stat în picioare, inclusiv pe culoarul dintre sectoare, unde era puștime care făcea headbanging.

A fost atmosferă faină și au fost mâini ridicate și la noi, nu erau pensionari cu fundul lipit de scaun. Să știi că multă lume și-ar fi dorit să fie pe teren, dar știi și tu cum e când ai un buget de care trebuie să tragi. Mă uitam la lumea din jur și îmi dădeam seama că acolo sunt fani hardcore, oameni care știu versurile și care au trăit fiecare clipă, chiar dacă scena era mai departe de ei.

Din 1995 până azi i-am văzut de șase ori pe Iron Maiden, de fiecare dată au fost foarte buni, însă parcă show-ul de acum de la București a fost a notch above. Cele două puncte la care aveam oarece emoții erau noul baterist, Simon Dawson, pentru că nu-l văzusem încă live și nu știam cât de bine o să-l înlocuiască pe Nicko. S-a descurcat excelent!!

Celălalt punct sensibil ar fi fost Dickinson, întrucât în general vocea e un instrument „mai variabil” – omul poate fi într-o zi brici, iar în alta mai șters… mai ales la stilul lui e ultra solicitant fizic…… în plus la Dickinson vin cu așteptări uriașe întrucât îl consider unul dintre cei mai buni vocaliști de metal ever… Așteptări care au fost împlinite cu supra de măsură…

Bruce a fost într-o formă vocală și dramatică extraordinară… ca să nu mai zic de forma fizică incredibilă și pentru un showman tinerel, darmite pentru un veteran de 67 de ani… a alergat – vorba unui amic, cântăreț și el: „Io am obosit numai uitându-mă cât se mișcă Dickinson” :))) –, a sărit, a schimbat înșpe costume și a făcut toate astea cu energia și entuziasmul de acum 40 de ani.

Iar proiecțiile video, scenografia, Eddie, efectele, elementele teatral-operatice, luminile etc. au contribuit ceas la atmosfera de musical.

Din punctul meu de vedere cel mai tare show Maiden pe care l-am văzut și unul din primele 3 dintre toate metalele grele pe care le-am văzut live. Pe scurt, chapeau bas 🎩!

Povestea întâlnirilor mele „pe viu” cu Maiden e una lungă, fiindcă a început (accidental) încă din liceu, cu cea de la Budapesta din ’84 și un îndemn, Run to the Hills, care avea alte conotații pe vremea comuniștilor, iar concertul din 2026 s-a dovedit a fi o închidere de cerc aproape miraculoasă din perspectiva trecerii timpului, cu cea mai impresionantă și matură artistic versiune la Rime of the Ancient Mariner pe care am ascultat-o vreodată live.

De-acum, rămân doar… Infinite Dreams.

Văzut acum de 10 ori, cele 7 din Ro + Plovdiv + anul trecut Budapesta. A fost BINEEEE, sunt ca vinul: cu cât îmbătrânesc devin mai buni 🤣

I-am văzut de 6 ori și mi s-au părut reinventați de fiecare dată. Pentru mine, Maiden sunt simbolul a tot ceea ce înseamnă plăcere și mai puțin consumerism, chiar dacă acum, cu „Run for Your Lives Tour”, au intrat și ei în era digitală a hologramelor și video-mapping-ului. 🙂

Pot spune că e în top 3 concerte preferate. Pentru mine a fost și un concert cu mai multă încărcătură emoțională/nostalgică, fiind o trupă la care am fost ultima oară când eram mic (alături de tata), acela fiind și primul meu concert. Mi-au plăcut foarte mult prezența scenică, vizualurile, showul pirotehnic. Bruce Dickinson a fost extraordinar, atât ca voce cât și dedicarea pentru ținutele matchy cu melodia interpretată.

Mi s-a făcut pielea de găină să aud tot stadionul fredonând Fear of the Dark, a fost chiar emoționant.

I-am văzut de 5 ori; excelent concert, trupa este încă în plină forță, proiecții video inedite, atmosferă efervescentă pe stadion!

Când eram mic și eram rocăr fioros, aveam un poster cu Eddie deasupra sobei și aveam grijă să nu mă uit la el înainte să mă culc, ca să nu visez urât. N-am avut bani de No Prayer și Fear of the Dark, deci mi le-am tras pe BASF cu crom, din Germania, și mi-am desenat singur niște coperți. Pe Eddie îl mâzgăleam prin toate caietele de amintiri.

Deci pentru mine, Maiden e la sentiment. Când am intrat la concert, m-a sunat cel mai bun prieten din liceu, ca să-mi spună că se bucură pentru mine. I-am zis că mai sunt bilete, i-am trimis link pe WhatsApp și mi-a zis că vine.

În 2008 pe Cotroceni, când au adus scena egipteană, a fost fantastic. E greu de bătut, dar nu mă mai interesează cât de bun e sau nu e concertul ăsta. Am venit că nu știu când și dacă-i mai vedem. E bine și că scrie pe afiș „până la Fear of the Dark„, cui îi pasă de restul? Efectele video îți arată cum se vede trupa pe sine și care e universul Maiden pe care ni l-am închipuit toți de pe copertele de album. Și băieții cântă!

Nu știu cine e tobarul nou, dar știu că Nicko ar fi mândru. Dave și Janick sunt același tandem perfect, ca un cuplu care urmează să-și serbeze nunta de aur, și cântă pe aceleași Stratocastere. Îmi place ăla cu patină al lui Janick și-mi place că Dave la un momentdat zâmbește, ca la fiecare concert, și nu poate minți că adoră ce face. Adrian e un pic pe alt film și e foarte bine așa.

O să ies de la concert și o să caut pe ce naiba de Explorere noi cântă. Ah, uite și Jackson-ul ăla al lui signature! Steve mitraliază publicul cu basul lui, cum a făcut în ultimii patruzeci de ani; șeful e un mare șef pe instrumentul lui. Iar Bruce e teatral ca întotdeauna, se tot schimbă, ia uniforma pe el la The Trooper și pune masca cu pene din ’85 la Powerslave. Încă poate să cânte foarte bine, deși anii i se aud în voce.

Setlist-ul e ață, iar faptul că putem asculta Infinite Dreams e fantastic. Sing along-uri? Sing along-uri! Și bisul? Cu Aces High, animat excelent, Fear of the Dark, pentru cântat cu publicul, și un adecvat Wasted Years la finalul final. De nod în gât. De mai multe ori.

Ce mi-a făcut mie însă ziua? Anthrax, cu tobele lui Charlie și energia contagioasă a lui Charlie; ai naibii new yorkezi! Lângă mine s-a format un mini mosh pit, cu tinerei de 17, veterani de concerte pe la 35 și martalogi bine peste 50, toți bucuroși să fie acolo; pur și simplu perfect!

Emagic e Emagic. Stadionul Național nu e pentru concerte. Dar cumva nu contează.
Merci Maiden, merci Anthrax!

Primul meu album Maiden în proprietate și nu împrumutat a fost Fear of the Dark, pe o casetă originală. Încă mai merge caseta, mai puțin casetofonul. Era cam 1993, dacă nu 1994, Dickinson deja plecase, Bayley apăruse, și, un an mai târziu, în octombrie 1995, i-am văzut și eu live, la Sala Polivalentă.

Amintiri destul de vagi despre concert în afară de una: „Hello, Budapest”, gafa lui Blaze Bayley fluierată copios de vreo 10.000 de rockeri.

2008 și 2010 n-am prins în România, dar în schimb în 2011 i-am văzut la Imola în Italia, headlineri pe data de 25 iunie, cu Bruce într-o mare formă și un set de mai bine de două ore. Au trebuit să treacă alți 15 ani ca să ajung la concertul cu numărul trei, pe Arena Națională: drumuri lungi, prieteni dragi și un super show din toate punctele de vedere. Third time’s a charm? Absolutely. La mai multe.

(două concerte) Nu-mi plăceau în mod deosebit Iron Maiden – ba chiar mai just aș fi scris că îmi erau de-a dreptul indiferenți. Prea „operatici”, prea multe acolade, prea kitsch întregul lor concept pe care îl văzusem în 2013 în Piața Constituției. Totul s-a schimbat pe 28 mai 2026 când am asistat, poate, la unul dintre cele mai tari concerte din viața mea.

Am văzut de data asta niște muzicieni desăvârșiți care se bucurau împreună cu audiența de miracolul muzicii acompaniate de un festin vizual. Au fost magnifici în interpretare și în bucuria de a fi acolo fără să mai aibă nimic de demonstrat. Imediat ce s-a terminat, mi-am dat seama că aș mai fi vrut să-i văd încă o dată cât mai curând. I am a fan now.

Prima oară când îi văd live, după o încercare nereușită anul trecut, la Viena. De unde am văzut eu concertul și prin „ochelarii” mei, totul a fost fără cusur. Deși muzica lor e foarte complexă și dinamică, iar versurile sunt elaborate, Bruce, Steve Harris, Dave Murray și restul trupei au cântat și s-au sincronizat ca pe casetă.

Show-ul spectaculos, cu schimbări de decor la fiecare piesă, iar Eddie prezent aproape non-stop pe ecranele din spate… nici nu știu când au trecut două ore. Prea scurt! Când mai vin? Că mai vreau!

Sunt trupe pe care le vezi de fiecare dată când ai ocazia, pentru că știi că fiecare concert îți va oferi ceva special. Recitalul susținut la București a fost al patrulea concert Iron Maiden pe care l-am văzut. Două au fost în America, la Los Angeles și San Diego, în 1998, cu Blaze Bayley frontman, și două în epoca Bruce Dickinson. E bine, Maiden a demonstrat din nou de ce este considerată una dintre cele mai spectaculoase trupe live din lume.

Iron Maiden continuă să fie o experiență care merită trăită de fiecare dată. Iar concertul de la București a fost încă o confirmare că legenda este cât se poate de vie. Sper să-i mai văd live. Nu mă satur de ei.

A fost prima experiență a mea cu o trupă atât de mare și totodată un mare șoc foarte plăcut, atât legat de sunet cât și de interpretarea artiștilor și imaginea proiectată, ce a fost superbă și s-a potrivit perfect cu sunetul. Băieții de la Maiden, chiar și la vârsta lor, știu să te lase mască! Hell yeah!

Participarea la concertul Iron Maiden de la București a fost pentru mine o experiență memorabilă, cu atât mai mult cu cât, deși am crescut în adolescență ascultând această muzică, a fost prima dată când am asistat la un spectacol de o asemenea anvergură.

Am fost impresionată de calitatea excepțională a interpretării vocale, de efectele speciale spectaculoase și de modul în care fiecare element scenic a contribuit la construirea unei povești coerente și captivante.

Dincolo de performanța artistică, concertul a transmis mesaje puternice și a demonstrat o remarcabilă unitate între muzică, imagine și concept. Ce m-a emoționat a fost că s-a creat o punte între generații, am stat lângă niște copii care erau vizibil cuceriți de muzică și atmosferă.

Iron Maiden au fost fenomenali. A fost prima dată când i-am văzut live. M-am întors, cumva, înapoi în public, de unde am pornit înainte să mă apuc de fotografia de concert. Cred că Anthrax au fost o alegere foarte bună pentru a deschide concertul celor de la Maiden. Chiar am rămas impresionat de tot show-ul, cu schimbări de garderobă și tot tacâmul.

Nu mai zic că mi se pare fenomenal că, într-o lună, am avut parte și de Metallica, și de Iron Maiden, două show-uri complet diferite, dar de o anvergură enormă.

Iron Maiden a revenit la București și a umplut Arena Națională, semn că timpul trece, dar unele lucruri rămân neschimbate. La mine a fost prima dată când i-am văzut live, și mai vreau. Anthrax, pe care de asemenea îi vedeam pentru prima dată, au avut în deschidere un set bun-bun, excelentă combinația cu Maiden. Despre Maiden nu prea mai sunt multe de spus care să nu fi fost deja spuse.

Mi-a plăcut mai mult decât speram, un show gândit pentru fanii de toate felurile, se vede că au în spate 50 de ani de experiență. Dickinson este absolut incredibil live. Omul face de rușine mulți artiști mai tineri, e ca vinul bun. Arena a fost plină, atmosfera foarte bună, publicul cosmopolit, cam tot ce trebuie pentru un concert memorabil. Știu că e clișeic, dar pentru mine evenimentul serii a fost „Fear of the Dark„.

Sunt momente pe care trebuie să le trăiești live măcar o dată. Overall, un show excelent organizat și realizat, deci cinci stele cu coroniță.

Pentru mine, Iron Maiden este trupa de suflet, pentru care mi-ar plăcea să fiu groupie și acum. I-am văzut de șase ori (în 2008, 2010, 2013, 2016, 2022 și 2026), iar de fiecare dată când începe concertul trăiesc aceeași emoție. Au ceva special: bucuria autentică de a cânta, care se transmite imediat publicului. De data aceasta parcă mi-au plăcut cel mai mult. Poate și pentru că acum privesc și simt concertele altfel.

Pe scenă vedeam o trupă alcătuită din muzicieni trecuți de 63 de ani (iar toboșarul este cel mai tânăr dintre ei), dar care emanau o energie incredibilă. Au trecut trei zile de la concert și încă am rămas cu starea aceea specială pe care doar un concert Maiden ți-o poate lăsa.

Merg la un concert Maiden doar a treia oară. Dar am senzația că îi cunosc de o viață. Oare nu am fost la mai multe? Totuși nu – 1. Pe stadionul Cotroceni cu un Eddie uriaș gonflabil lansat peste noi. 2. Concertul eliberării de restricțiile cruntei Pandemii, imediat după declararea ei ca oficial încheiată 😂. Și acum? Exact cum am spus pe Facebook – one of the best musical legacies the next generation can get.

De ce am ales acesta ca prim concert de o asemenea amploare pentru fiica-mea de 11 ani? Pentru că e o experiență fantastică. Adică îți răscolește cunoștințele, fantezia și cele mai ascunse temeri.

Fiecare piesă, de la text la imagini, e o poveste pe care nu ai cum să o uiți până pleci din lumea aceasta. Și de fapt asta și e Maiden. O punte între real și fantastic, între ce trăim și ce ne imaginăm că va fi după. Cu un antrenament prin oniric și subconștient. Cu ritmuri și texte obsedante, cu imagini și scene trecând prin mitologie, istorie, politică, clișee, erori, crime, teroare, mister.

Nu e de mirare că e o experiență de fiecare dată pentru cei cu imaginație de toate vârstele și pentru o muzică în sine care ne însoțește scurta noastră trecere prin lunga istorie povestită de oamenii aceștia care par nemuritori. Aces were high once again! Hope to see u again somewhere in time!

Parafrazând citatul din cartea lui John Fowles – Magicianul / The Magus: