AG Weinberger marchează un moment simbolic: 60 de ani de viață și 40 de ani dedicați muzicii.
Artistul revine în fața publicului cu un concert special programat pe 15 aprilie, la Teatrul Evreiesc de Stat din București, unde va prezenta și materialul de pe noul său album, „Sharing”.
Unul dintre cei mai importanți muzicieni români din zona blues, rock și jazz, AG Weinberger rămâne o prezență atipică în peisajul local, cu un discurs lucid despre identitate artistică, relevanță și libertate creativă. În dialogul de mai jos, muzicianul vorbește despre relația dintre om și artist, despre limitele blues-ului în afara contextului său originar și despre direcțiile sale actuale.
Interviu de Steff
Steff: Mie îmi place titlul ăsta… „AG Weinberger a împlinit 100 de ani”, pentru că eu cred că anii de muzică se adaugă la cei de viață. Nu crezi că viața muzicianului și viața omului care îl poartă prin lume sunt diferite? Nu se adaugă oare una la cealaltă?
AG: Așa de simplă să fie această aritmetică? Dacă ar fi așa, ar însemna că toată istoria omenirii ar fi o farsă, dacă adunăm abstractul cu realul. Sau, poate, mergem în direcția fizicii cuantice, care afirmă că existența noastră nu e liniară. Nu mai suntem captivii timpului. În definitiv, de ce n-ar putea fi abstractul conjugat cu realul, dacă nici chiar particulele nu pot fi precizate în timp și spațiu?
Asta înseamnă că omul și muzicianul se pot desprinde unul de celălalt, dar să rămână împreună? Pot fi ca două „spooky particles”, care sunt legate între ele chiar dacă se află la distanță?
Da, și s-ar putea alătura sau organiza, sau reorganiza permanent, după cum doresc… dar de ce facem matematica aceasta cu semnul plus și nu cu semnul înmulțirii? De ce nu facem produsul dintre 60, vârsta omului, și 40, vârsta muzicianului?
Da, bună întrebare.
Dacă ar fi așa, nu suntem cumva matusalemici?
Să fie asta intrarea în universalitate a artistului? Omul dispare, dar rămâne artistul care se „matusalemizează”, devine universal?
Da, se multiplică în memoria colectivă… și, de fapt, acesta este rostul nostru, cred. Al celor care ne dăm seama că suntem atât de irelevanți pentru societate. Căci asta este artistul: un complet irelevant care își dă seama de asta și încearcă să-și impună relevanța prin arta sa.
Asta nu contrazice ideea de multiplicare în memoria colectivă enunțată mai devreme? Cum devine „universal” un artist dacă este irelevant?
Prin acești „viruși”, „troieni” care intră și rămân în memoria colectivă: prin opere.
E acesta un fel de capturare a spectatorului?
Da, e un fel de „phishing”, că tot e la modă azi. Eu trebuie să intru cumva în latența spectatorului, să-l surprind cu ceea ce fac… că, de fapt, el de aia vine să mă vadă pe mine: pentru că el nu poate face ce fac eu și, de asta, devin pentru el „special”. Dar problema nu e aici. Eu pot străluci pe o scenă, pentru două ore… problema e ce fac după. Ce fac între aceste „străluciri”. Asta ne face pe noi vulnerabili. Nimeni nu se mai gândește ce face „omul” când nu e „artist”.
Să înțeleg că metoda ta de „phishing” a fost blues-ul autohtonizat? Acesta a fost „troianul” pe care tu l-ai introdus în mentalul colectiv?
Eu nu cred în blues. Blues-ul, pentru noi, este distant. Inaccesibil. Eu am fost păcălit de statutul meu de dizident din anii ’80, cum probabil au fost mulți din generația mea…
Eu, în acest fel de muzici, am găsit speranța că pot să scap din acea beznă a anilor ’80, a comunismului.
Blues-ul, pentru tine, a fost un catharsis? O eliberare?
Nu, blues-ul a fost doar o etapă. Eu nu mă consider bluesman. Eu nu cred într-un bluesman care nu aparține acelui grup etnic care a inventat blues-ul.
Eu întotdeauna am fost un amestec estetic: de rock, de blues, de jazz… și de soul, și de muzică tradițională evreiască…
Cine analizează cu competență solo-urile mele de chitară, spre exemplu, poate să găsească elemente din toate tradițiile muzicale care m-au format.
Și cum se leagă toate lucrurile acestea?
Schizofrenic!
Și tocmai aici am găsit eu formula de eliberare. Pentru că nu sunt obligat să urmez formula strictă a unei tradiții sau a alteia.
Cu toate acestea, cred că publicul român te percepe ca pe un cântăreț de blues. Ai un concert curând… ce îi propui publicului? Ce formulă artistică?
Mă propun pe mine însumi. Dar, ca să mă perceapă cu adevărat, publicul trebuie să vină la concert lipsit de prejudecăți. Sper ca cei care vin să aibă sete pentru o anumită profunzime. Să-și dorească să descopere lucruri noi.
Ce e nou pe acest nou album, cel care urmează să fie lansat pe 15 aprilie?
Sunt mai multe lucruri. Spre exemplu, este foarte mult lap steel. Pe mine mă excită foarte mult acest instrument. Pentru că are o notă aparte… nu poți să nu observi că este, totuși, altceva decât o simplă chitară.
Abia aștept această nouă întâlnire cu tine și cu instrumentele tale magice.
Să ne vedem cu bine.
Interviu de Steff
