Șostakovici – Simfonia nr. 7 „Leningrad”: dezastru și speranță într-o lucrare magnifică

Dmitri Șostakovici – Simfonia nr. 7 în do major, op. 60 · „Leningrad” · 1941

La Șostakovici simți imediat că scrie despre ce a trăit, direct sau prin implicare emoțională profundă.

Nu spune ceva despre viață în general, nu abordează teme universale dintr-un birou confortabil. El a trecut prin ceva concret și a găsit singura cale de a vorbi despre asta.

Șostakovici a trăit revoluțiile, ascensiunea lui Stalin, asediul Leningradului, războiul, teroarea epurărilor culturale, perioadele în care muzica lui era interzisă și cele în care era glorificată cu aceeași samavolnicie. Și a compus fără întrerupere, prin toate acestea.

Simfonia a 7-a, pe care lumea o cunoaște sub numele de „Leningrad”, a apărut din mijlocul unuia dintre cele mai dramatice momente ale secolului XX.

Germania nazistă invadase Rusia în iunie 1941. În septembrie, Leningradul era asediat. Șostakovici refuzase evacuarea și continua să compună și să predea la Conservator în timp ce bombele cădeau. A terminat primele trei părți în oraș, sub asediu. A fost scos din Leningrad cu avionul în octombrie și a terminat simfonia pe 27 decembrie 1941. Asediul a durat până în ianuarie 1944 și a ucis cel puțin 600.000 de oameni.

Dar Șostakovici spusese ceva important, ceva ce schimba ușor perspectiva: începuse să lucreze la această simfonie înainte de invazia germană. Forțele distrugătoare pe care le evoca muzica erau, în mintea lui, asociate deopotrivă cu Stalin și cu Hitler. Cu orice formă de opresiune, nu doar cu asediul. Circumstanțele premierelor au cimentat însă pentru totdeauna asocierea cu asediul Leningradului.

De fapt, era despre distrugerea propriei țări de către Stalin. Microfilmul partiturii a zburat spre Occident, unde Sir Henry Wood a dirijat premiera britanică la Proms în iunie 1942. Toscanini a dirijat premiera americană în iulie iar în august, în Leningradul asediat, o orchestră adunată din muzicienii încă în viață și încă capabili să cânte a interpretat simfonia în propriul oraș.

Nicio altă simfonie din secolul XX nu a avut o premieră mai dramatică.

Hai să vedem ce se întâmplă în această lucrare bombastică, de o cutremurătoare intensitate palpabilă. În timp ce citești, poți să asculți una dintre cele trei variante pe care le recomand:

– Royal Liverpool Philharmonic Orchestra – dirijor Vasily Petrenko

– Royal Scottish National Orchestra – dirijor Neeme Järvi

– Chicago Symphony Orchestra – Leonard Bernstein

Partea I – Allegretto – Războiul

Allegretto este în mod obișnuit o indicație pentru mișcări delicate, de proporții mai reduse. Șostakovici o folosește pentru o mișcare care durează aproape jumătate de oră, depinde de viteza la care este cântată, și are consistența granitului. Titlul original, pe care l-a abandonat ulterior, era simplu: Războiul. Începe cu certitudine. Temă în gamă majoră, coarde în octave, un marș simplu dar repetitiv, fără ezitare.

Nimic bombastic deocamdată (pentru asta ascultă Simfonia a XII-a). Instrumentele de suflat se alătură și adaugă tensiune prin disonanțe, tipică lui Șostakovici. Muzica se potolește treptat. Un flaut solo cântă ceva care ar suna pastoral dacă nu ar fi melancolic. Vine o a doua temă principală, o melodie liniștită la viori, simplă, aproape naivă. Blândă. Exact ce trebuie înainte de ce urmează.

Aproape inaudibil, o tobă mică începe un tipar ritmic de genul marșului care se repetă monoton, la un tempo ușor mai rapid decât marșul inițial. Coarde pizzicato încep o melodie de genul celei pe care soldații o fluieră pentru a-și ridica moralul. Flaute și piccolo se alătură. Oboiul și fagotul alternează. Pianul intră ca dintr-un bar de noapte. Trompetele cu surdină și tromboanele preiau melodia care începe să sune din ce în ce mai banal în timp ce armonia devine mai încurcată. Clarinetele o cântă în canon, persiflant. Și tot crește.

Melodia banală trece de la un grup orchestral la altul, toba devine mai solidă, orchestra întreagă e absorbită, și ceea ce a început ca o glumă cazonă devine o scenă de distrugere ireversibilă. Șostakovici a construit o variație de tip Bolero, aceeași melodie repetată și amplificată la infinit, doar că în loc de extaz, ajunge la dezastru. Tema de marș de la început reapare deasupra carnagiului, transformată într-o apoteoză teribilă. Nu e triumf, e teroare cu formă de triumf.

Urmează epuizarea. Flaute și viori reiau linia pastorală care transcende calamitatea. Un fagot cântă un solo lung și melancolic, ca și cum ai căuta ceva familiar într-un peisaj distrus. Tema de marș devine lamentație. Încearcă să-și recapete energia și cade înapoi. Toba reia ritmul, aproape surdă. O trompetă își amintește pentru ultima oară câteva fraze din melodia aceea îngrozitoare. Și cu această apariție fantomatică, mișcarea, în sfârșit, se încheie.

Partea II – Moderato – Amintirile

Al doilea titlu abandonat era Amintiri. Viorile încep un dans delicat, cu contrapunct fin, ca din perioada clasică. Dar metrul alunecă neliniștit, din patru timpi în cinci timpi în trei timpi, o poliritmie completată de armonii deforme. E ca și cum ți-ai aminti ceva frumos dar memoria e ușor alterată. O sală de bal elegantă văzută prin sticlă mată, ondulată. Din nou îl recunoști pe Șostakovici.

Un oboi cântă o melodie lungă, nostalgică. Cornul englez (cor anglais) preia tema. Instrumentele de frecvențe joase se antrenează și ele în aceeași stare. Ceea ce începuse ca un dans delicat a crescut într-o melodie de alean adânc, fără să poți spune exact când s-a întâmplat transformarea.

Deodată se produce o ruptură. Un clarinet acut conduce un dans mai rapid, tot mai sălbatic, cu ceva care sună ca un acordeon. Alămurile se alătură, apoi toba aceea sinistră din prima mișcare. Secțiunea asta începe ca o amintire de sărbătoare, cu o nuanță clară de klezmer evreiesc și devine treptat mai acerbă și mai amenințătoare. Un klezmer distrus sub presiune.

E una dintre cele mai tulburătoare asocieri pe care le face Șostakovici, mai ales știind că în 1944 va scrie al doilea său trio pentru pian în momentul în care asediul Leningradului se încheia. Mișcarea se închide cu o revenire la dansul inițial, acum complet epuizat. Un singur ultim gest – armonia majoră care risipește pentru o clipă întunericul, o amintire a unui timp mai bun, apoi dispare.

Partea III – Adagio – Vastele spații ale țării noastre

Titlul original ne ajută să percepem dimensiunea acestei mișcări care durează aproape douăzeci de minute, dar e și expresia unei forme de regret adânc față de ceva pierdut. Începe cu o succesiune austeră de acorduri de suflători, ceva ce amintește de Stravinski în simfoniile lui pentru instrumente de suflat. Viorile răspund cu pasaje declamatorii, aproape ca și cum ar încerca să-și amintească de un Bach neacompaniat. Șostakovici își știa bine materialul. Peste un pizzicato simplu, un flaut solo cântă o melodie ingenuă.

Un al doilea flaut se alătură. Ar putea fi ciobani pe un câmp, sau copii. Viorile preiau melodia și o fac mai melancolică. Un val de intensitate duce către secțiunea de mijloc – o temă sacadată la viori, cu toba alăturându-se, până la un vârf de intensitate. Trompetele transformă declamația bachiană într-o fanfară. Apoi puterea se reduce. Linia inocentă a flautului revine, acum la viole, cu o doză specifică de melancolie. Acordurile austere revin la coarde, pianissimo, absorbite și ele în sunetul disipat. Urmează o ultimă explozie. Muzica se stinge. Acorduri întunecate de suflători, o lovitură rece de gong, sfârșit. Mai degrabă o pregătire a finalului.

Partea IV – Allegro non troppo – Victoria

Lumea e încă în întuneric când începe finalul. O temă viguroasă apare de două ori în registrul grav. Mici fanfare pianissimo trec între oboi și corn cu surdină. Tema iese la lumină, cu o intensitate care amintește de marșul din prima mișcare. Coarde, alămuri și suflători cu ancie se angajează într-o bătălie timbrală. Toba le propulsează spre frenezie. Urmează un pasaj de coarde cu un aer baroc distinct, care se dezvoltă într-o intensitate pasională, ca o amintire care trebuie păstrată cu orice preț. Tema intensă a mișcării se transformă pentru un moment într-un oftat, pianissimo, la viori cu surdină.

Dar muzica se trezește din nou. Cornii evocă tema de marș de la începutul simfoniei. Pas cu pas, cu o persistență implacabilă, cu resurse enorme mobilizate, muzica urcă spre o concluzie susținută în armonii majore. Momentul de reală grandoare, de compoziție masivă, marca Șostakovici. După mai mult de o oră de luptă, simfonia a câștigat ceva. Nu e un triumf simplu, nu e o victorie ușor de definit. E mai curând ceea ce Șostakovici ar fi putut numi victoria speranței, singurul lucru pe care nimeni nu-l poate distruge cu totul, oricât ar încerca.

Gonguri, tobe de mari dimensiuni, cinele, toată orchestra într-un fortissimo susținut, un final care dacă e bine interpretat ar trebui să te lipească de pereți.

Simfonia a 7-a rămâne o lucrare care împarte opiniile. Unii pur și simplu nu se pot bucura de o mărturie solidă, transpusă genial în muzică. Bartók a detestat atât de mult episodul crescendo din prima parte, încât l-a parodiat în Concertul său pentru orchestră. Unii critici găsesc elementele crude și stridente excesive. Dacă vrei neapărat să te îndoiești, găsești.

Dar e bine să știi că Șostakovici nu e un compozitor al subtilității fără limite, e un compozitor al forței brute puse în serviciul adevărului emoțional. Nu poți reconstitui un edificiu distrus, e riscant să revitalizezi tiranii, dar poți găsi muzica.

Nu trebuie să fi trăit asediul Leningradului ca să simți această muzică. E mai bine că nu ai fost acolo iar acum un muzician fantastic te face să simți speranța zdrobită și reconstruită sau triumful care poate în orice moment să se prăbușească sau bucuria amintită din mijlocul distrugerii. Șostakovici a compus despre asta, despre experiența umană a întunericului și a luminii care uneori îi urmează, chiar dacă pentru asta, uneori, e nevoie de o ruptură.

Sunt 75 de minute în care un om care a supraviețuit unora dintre cele mai întunecate circumstanțe ale secolului XX ți se adresează direct, fără menajamente. Puține experiențe muzicale au această intensitate.