Rezumat
Ca interpret, pentru Prokofiev ai nevoie de un simț special.Piesele solo de pe album sunt frumos alese, dar puțin oscilante.
Orice album-omagiu, fie el de muzică clasică, rock sau jazz, trăiește (sau nu) prin afecțiunea autentică a artistului pentru materialul sursă și prin inteligența și creativitatea reinterpretării sale.
„Prokofiev” e titlul simplu al noului album lansat de Isata Kanneh-Mason, încărcat de emoția unei scrisori personale, a unei declarații de iubire și devoțiune scrisă cu clape albe și negre.
Repertoriul trece prin toată viața compozitorului, de la piesele de pian solo până la Concertul nr. 3 pentru pian și orchestră, o construcție care concentrează tot ce face muzica lui Prokofiev inconfundabilă: energia sub tensiune, umorul sardonic, lirismul neașteptat, nebunia ritmică controlată care cere date tehnice teribile.
Ca interpret, pentru Prokofiev ai nevoie de un simț special.
Stilul lui e inteligent, foarte dinamic, foarte clar definit – orice deviere se simte și trebuie atent asumată. Catalogul de înregistrări ale Concertului nr. 3 e impresionant: Prokofiev însuși în 1932, Argerich cu Abbado în 1967, Graffman, Béroff și mulți alții. A adăuga o nouă înregistrare la acest canon poartă cu sine o obligație implicită: cel puțin un punct de diferențiere. Kanneh-Mason îl găsește.
O cunoșteam destul de puțin până la albumul cu Mendelssohn și acum Prokofiev. Ceea ce m-a surprins e articularea și controlul, plus eleganța cu care trece de la o temă la alta, prin specificul fiecărei părți. Mă refer la concert, care în mod firesc constituie vârful producției.
Deschiderea primei părți e atractivă, fluxul e bine sincronizat între solistă, dirijor și orchestră, pasajele tehnice atacate cu agilitate. Dar Kanneh-Mason nu e doar despre digitație: dialogul dintre pian și fagot, la circa cinci minute de la început, poartă o notă de romantism delicată și sinceră, iar tempoul relaxat lasă intimității spațiu să respire. Există o ușurință a atingerii, un sunet uneori delicat care contrazice complexitatea scriiturii.
Partea a doua e locul unde Kanneh-Mason e la cel mai bun nivel.
Tema găsește sunetele calde care să se îmbine grațios cu linia flautului. Important e să urmărim relația solistei cu fiecare instrument în parte. Fiecare variațiune e un portret în miniatură – puncte trasate rapid, lirism cu umbre, disonanțe ferme –, o manieră care dă muzicii un profil personalizat, față de alte interpretări care pur și simplu merg înainte fără curajul de a confrunta partitura în folosul muzicii. Pasajul de precizie din final, tratat cu un calm de pilot, face contrastul cu tema profund romantică, scoțând-o astfel și mai mult în evidență.
E drept, nu simt atât de pregnant umorul lui Prokofiev, nici latura aproape psihotică a întregii compoziții neoclasice. Toate componentele din încărcătura electrică a concertului sunt prezente, dar mai domolite decât în alte înregistrări de referință. Poate tocmai aceasta e decizia artistică centrală: nebunia ritmică e marcată de degete sigure, dar și de o stranie flexibilitate care o îmblânzește. E plăcut surprinzătoare, mai ales dacă o scoatem pentru moment pe Martha Argerich din memoria acestui concert.
Piesele solo de pe album sunt frumos alese, dar puțin oscilante.
Nu e o remarcă critică în defavoarea înregistrării – la acest nivel nu vin eu să caut cusur. Uneori îl ascult pe Prokofiev, alteori pe Isata; las totul pe seama opțiunii ei, pe alegerea unui mod de a exprima mai subtil forța compozitorului.
E foarte important să realizăm că Isata Kanneh-Mason știe ce vrea prin acest album: e un omagiu adus lui Prokofiev, nu o bătălie pentru supremație tehnică.
Text de Berti Barbera
Ascultă aici Isata Kanneh-Mason – „Prokofiev”:
Citește și acest articol scris de Berti Barbera -> Familia Kanneh-Mason – un fenomen fără precedent în muzica clasică contemporană