The Dear Hunter a intrat în colecție încă de când am dat prima dată play la „Act One”, în 2006, și a rămas acolo chiar dacă „Act Two” mi-a plăcut mai puțin din cauza vocii.
Tot timpul, ceva m-a ținut conectat, înainte de toate dinamica și consistența muzicală. Nu e un fenomen ușor de explicat.
Trupa asta, în esență Casey Crescenzo, omul care scrie, cântă, produce, animează și controlează totul cu o precizie de control freak (în sensul bun al cuvântului), nu se încadrează în nicio cutie confortabilă. Rock alternativ, rock progresiv, rock de artă — termenii există, dar niciunul nu ajunge.
The Dear Hunter are insula ei proprie de sunet.
Operă rock conceptuală construită cu convingere și inimă, cu structuri care șerpuiesc, cu melodii care nu te părăsesc, cu armonie bogată, cu schimbări de gen care în altă parte ar părea capricii, dar aici par inevitabile. Casey Crescenzo a scris și o simfonie, în cel mai adevărat sens al cuvântului — da, e un muzician strălucitor!
Timp de zece ani după, trupa a fost definită de ceea ce putem numi Actele unei drame muzicale, un arc fictiv în cinci albume și șase părți, plasat în anii 1920, una dintre cele mai ample construcții din muzica modernă recentă. Act Four și Act Five sunt albumele care m-au transformat dintr-un ascultător curios într-un atent urmăritor. Le numesc pur și simplu albume perfecte de rock, fără niciun fel de ezitare, într-o perioadă în care înseși perfecțiunea are nevoie de apartenența la o definiție clară. Aici e ca băutura perfectă care-ți potolește setea.
După o astfel de culminație, ce faci? Unde te duci? Casey a găsit răspunsul: Antimai, în 2022.
O nouă lume, o nouă poveste — science fiction distopic despre lupta de clasă, opt inele concentrice în care săracii trăiesc la exterior și elita la interior. Și o paletă sonoră complet nouă. Mai puțină orchestră, mai multe instrumente de suflat, mai mult funk, R&B, arome din Caraibe. Încă inconfundabil The Dear Hunter, dar altfel.
Antimai a știut să fie altceva fără să uite cine e.
Sunya a venit după patru ani de așteptare.
Timp suficient pentru distilarea unei noi lucrări cu consistența și atractivitatea unui magnet.
Nu m-a interesat niciodată să țin minte o linie melodică, deși se întâmplă asta în mod automat după mai multe ascultări. Prefer părțile care te țin conectat și bucuros că descoperi, apoi te fac să asculți din nou, oferindu-ți din nou surpriza, nu recompensa pe care s-o aștepți obsesiv.
N-am reținut nicio melodie din Sunya, în schimb îl ascult cu plăcere pentru că îmi oferă complexitatea clar organizată, condiția de bază ca setea să fie potolită.
The Wasteland e teritoriu familiar, exemplu potrivit. Synth-urile cu sunet bine ales, schimbările armonice prin care recunoști autorul după câteva secunde — acel acord major neașteptat în vers, care apare și pe Antimai, rezolvare falsă care te ridică emoțional și te readuce imediat în minor —, sunt mișcări de compozitor care știe exact ce face cu așteptările ascultătorului.
The Wasteland este un peisaj dezolant sonorizat cu acuratețe. Jazz fusion și Prog pe care le recunoști și din The Indigo Child, cu note de Snarky Puppy, cu un groove proaspăt și o desfășurare care oferă plăcere intelectuală — o combinație rară, remarcabilă.
The Glass Desert Suite e locul unde Sunya devine solid, pregătit pentru a rezista în timp.
Armoniile vocale, melodia din vers, a doua parte instrumentală, dramatică și satirică în același timp, aranjamentele de coarde și din nou suflătorii, basul fretless, tobele sincopate și versurile cu sens: Pain is the math of making sense, but strained is the path that never bends — mi se pare o frumoasă descriere a călătoriei unui personaj prins între credința rigidă și realitatea care nu crede.
Ultima piesă rezumă tema întregului album: personajul ajunge la Sunya, orașul sfânt al religiei Indigo Child, și nu găsește nicio divinitate. Găsește absența. Și din absență răsare o concluzie: Let go of the devout and feel divine from within you.
Ușor pseudo-spiritual, dar până la urmă e o perspectivă profund umană, de găsire a sensului în interior, livrată fără aroganță, fără sarcasm la adresa credinței. Casey are un mod de a atinge aceste subiecte fără să tulbure apele bigote și-așa tulburi. Știe cum să spună lucruri mari în mod simplu.
În contextul unei discografii excepționale, mult subestimată în peisajul larg al muzicii făcute cu cap și inimă, Sunya se plasează undeva în vârf, chiar dacă, pentru a te apropia de The Dear Hunter, recomand pentru început Actele.
Ia-ți timpul necesar — astfel Sunya îți va potoli setea de muzică vie, plină, inteligentă.
de Berti Barbera
Citește mai multe recenzii pe Sunete -> https://sunetelive.ro/categorie/recenzii/