Mastodon renaște prin durere: Marrow Deep

Aștept cu extaz moderat un album nou de rock, asta ca să mă bucur mai tare dacă e ceva cu adevărat surprinzător.

Dependența mea de mirare se extinde pe tot fenomenul muzical, dar când apare albumul unei trupe care a scos Crack the Skye și pe care am văzut-o live recent, așteptarea crește puțin pulsul. Am ascultat Marrow Deep, al nouălea album Mastodon, albumul unei trupe mari aflate într-un moment de schimbare.

Schimbarea a venit în cel mai dur mod posibil

Timp de 24 de ani, componența Sanders-Hinds-Kelliher-Dailor nu s-a clintit. Apoi, în primăvara lui 2025, chitaristul și co-fondatorul Brent Hinds a părăsit trupa în circumstanțe tensionate. Câteva luni mai târziu a murit într-un accident de motocicletă. În aceeași perioadă, mama lui Brann Dailor s-a stins. Albumul a fost scris și înregistrat în mijlocul acestui val de pierderi. Marrow Deep e un album făcut din profunzimea unor sentimente intense, incluzând durerea. Adânc până la măduvă.

Mastodon nu s-au retras

După acele schimbări care ar fi dizolvat majoritatea trupelor, Mastodon nu s-au retras. Dimpotrivă, au deschis o altă ușă. Lista de invitați e un adevărat festival metal: Josh Homme de la Queens of the Stone Age, Geezer Butler de la Black Sabbath, Randy Blythe de la Lamb of God, Joe Duplantier de la Gojira, Neil Fallon de la Clutch și mare parte din Converge. Nick Johnston preia chitara a doua (sau solo sau cealaltă), cu o sarcină dificilă: să nu îl înlocuiască pe Brent Hinds, ci să-și găsească propriul loc. Iar claviaturistul João Nogueira devine pentru prima dată membru cu drepturi depline, aducând mai multă culoare sonoră decât pe orice alt album Mastodon.

Marrow Deep e mai scurt, mai rapid, mai fizic

Albumul apare în oarecare opoziție cu stilul progresiv și solemn al masivului Hushed and Grim din 2021. Marrow Deep e mai scurt, mai rapid, mai fizic. „Barbarians Blood“ deschide fără ceremonii. După intro-ul de tobe, riff-ul cade greu, jos, sludge, știi că asculți Mastodon, cu lustruială modernă pe care au perfecționat-o în era Emperor of Sand. „Poisonous Weapons“ înfige picioarele în pământ cu greutatea întregii trupe.

E eliberator, încurajator să asculți o trupă care găsește asemenea resurse, mai ales după momente de cumpănă. „Your Ghost Again“, omagiul evident adus lui Hinds, e mai degrabă un ritual, un flux psihedelic care nu strigă durerea, dar o lasă să plutească în aer.

„A Vampire’s Demeanour“ e shot-ul de adrenalină al albumului, cu Randy Blythe de la Lamb of God și Nate Newton de la Converge în cel mai fizic, mai pur moment de agresivitate și presiune ritmică al discului. Fără menajamente!

„Snakes for Dinner“ îl aduce pe Josh Homme care provoacă o furtună prog-metal de cinci minute. Dailor dă de înțeles că e încă o piesă despre mama lui și despre Brent, uniți într-un intens sentiment de pierdere. „In The Ruins“ a crescut din inundațiile uraganului Helene care au devastat casa lui Sanders și i-au dislocat familia timp de aproape doi ani.

Momentul de vârf e bine plasat mai spre finalul materialului și se numește „The Vanishing“. Se deschide cu basul inconfundabil al lui Geezer Butler, omul care a construit fundamentul sonor al heavy metal-ului și se desfășoară într-un omagiu adus anilor ’70, cu voci filtrate ca pe „Planet Caravan“ de la Sabbath și cu vocea lui Joe Duplantier adăugată în penumbră. Dailor a vorbit despre admirația mamei sale față de Butler, ceea ce face prezența lui să pară mai mult un punct solid la baza albumului decât un „cameo“ prețios.

„The Three Fates“ închide albumul cu Neil Fallon (Clutch) predicând în timp ce trupa își descarcă ultimele muniții, într-un final teatral și sfidător. Titlul piesei vine din mitologia greacă a celor trei Moiri, surorile care torc, măsoară și în final taie firul vieții.

Johnston e un chitarist excelent, fluid, care știe ce înseamnă un rol dificil

O dovedește mai ales pe „Out Like a Lamb“, unde oferă un spectru chitaristic larg atunci când i se dă spațiu. Dar capabil și electrizant sunt cuvinte diferite, și pe alocuri albumul se mulțumește cu primul acolo unde Hinds ar fi insistat pe al doilea. Nogueira e în schimb adaosul cel mai consistent la sunetul trupei de mulți ani, deschizând tonuri pe care cvartetul nu le putea deschide.

Pe „Barbarians Blood“ apare primul său solo de sintetizator, iar pe „Moth and Bone“ deschide piesa cu un ton delicat de pian electric, aproape fără greutate, înainte ca restul trupei să ducă acea sugestie pe teritorii mai agresive fără să-i risipească farmecul.

Pe „Golden Spires“, Nogueira și instinctele prog ale trupei au spațiu maxim de expansiune, ducând la cea mai imagistică secvență a mijlocului de album. Timbralitatea bine găsită îmbogățește orice muzică. Teoria hazardată care spune că „clapele înmoaie rock-ul“ e total imatură.

Producția e asigurată de Kurt Ballou și Patrik Berger, o combinație surprinzătoare de standard metal și instinct pop, iar rezultatul e un album care sună greu și uman în egală măsură.

Este Marrow Deep un nou început sau o continuare firească a unor artiști motivați și adaptabili?

Nu e Crack the Skye și nici nu are cum, nu ar trebui să fie. Acela e un punct greu de atins de oricine și nu poți fi fabulos toată cariera. Dar nu vreau să dau nicicum impresia că maschez vreo umbră de dezamăgire. Dimpotrivă, ascult cu plăcere acest album pentru că îmi arată că Mastodon este, nu a fost. Continuă să fie una dintre cele mai grele trupe din lume, închegată, 100% rock, care poate să scrie piese bune, complexe, bine ancorate în catharsisul metalic. Vindecarea merge bine, fără să afecteze greutatea. O simți adânc, până la măduvă.

Text de Berti Barbera

Ascultă albumul pe Spotify: