Pentru ca cititorul să înțeleagă pe deplin rândurile de mai jos, încep prin a spune că: sunt de meserie ascultător; practic această meserie la nivel avansat de vreo 35 de ani; am urechi și sunt legate între ele prin creier; nu am cântat și nu cânt în nicio trupă; nu mă încred în mass-media decât la nivel de date concrete sau statistici.
Ceea ce urmează este felul în care percep eu fenomenul Metallica.
Text de Nae Cecati
Din 1982 și până prin 1994, Metallica a schimbat felul abordării muzicii heavy-metal într-un mod particular și ireversibil.
Privită inițial cu neîncredere, trupa și-a câștigat o bază de urmăritori solidă, dar nu foarte numeroasă. Felul extrem de precis de cântare, riff-urile ultra-ritmice, lipsa greșelilor de execuție, care arătau atât virtuozitate, cât și înclinație spre exercițiu „până îți iese”, și, nu în ultimul rând, atitudinea diferită față de cea „Iron Maiden – Judas Priest-esque” sunt elementele care au făcut ca cei impresionați de felul trupei Metallica de a pune problema să fie în special membrii altor trupe și mai puțin publicul larg.
E drept că și cei care au fost loviți de fulgerul Metallica încă de la primele concerte nu și-au mai schimbat preferințele niciodată, mai pe scurt au devenit fani „Metallica Forever”. Dar publicul ascultător de metal nu a îmbrățișat imediat modul Metallica.
Să nu uităm că în același timp apăreau și cântau cu mare succes trupe ca Slayer, Anthrax, Kreator, Annihilator, Sepultura, trupe unde se cânta extrem de repede din punct de vedere ritmic și ale căror soliști vocali abordau instrumentul „voce” în cele mai particulare moduri.
Tematica versurilor era, de asemenea, orientată spre alienare, înstrăinare, desprindere de societate, protest, nenorocire etc. Tema „dragostei” era abordată numai în cazul în care deznodământul era tragic. Modul de adresare se dorea a fi un semnal de alarmă, un „wake-up call”, într-o perioadă în care Războiul Rece era în floare.
Metallica a extras din accentele vremii ceea ce ulterior s-a dovedit a fi formula câștigătoare. Dacă aș fi rău aș spune: „un pic din fiecare”. A păstrat tematica de tip protest, de tip antisocial, a folosit abordări vocale dure, dar fără a merge dincolo de muzical, iar zona instrumentală a lustruit riff-ul până la strălucire, atât muzical, cât și ritmic.
Au fost păstrate și elemente din speed și black metal, dar foarte bine temperate de pasaje mai lente și mai melodioase. Temele s-au complicat un pic față de perioada Maiden-Priest, dar au rămas muzicale, atrăgătoare, uneori chiar „slăgăroase”.
Probabil încăpățânarea lui Lars Ulrich și dorința de exact a lui Dave Mustaine au ținut inițial creativitatea lui James Hetfield în frâu. Prin plecarea lui Mustaine și aducerea lui Kirk Hammett, aplecarea spre exact nu s-a diminuat, dar disjuncția creativă Dave-James s-a rezolvat.
Grupul și-a găsit echilibrul, a intrat în starea de grație și emulație creativă din care au rezultat două dintre discurile pe care orice iubitor împătimit al metalului le ține sub pernă: „Ride the Lightning” și, mai ales, „Master of Puppets”.
Aceste discuri sunt esențiale în linia de formare a stilului pentru Metallica, dar eu nu le consider puncte-cheie universale.
Urmează nenorocirea ce-l scoate din joc definitiv pe Cliff Burton și cooptarea în trupă a inițial liniștitului basist Jason Newsted… and Justice was made. Disc solid, perfecționist, pe care apare și ideea de piesă pentru videoclip, poate chiar șlagăr, iar „One” ajunge să fie cântat la radiouri mai des decât Madonna. Producătorii încep să-și facă simțită prezența. Mirosul banilor e în aer. Și ceea ce de obicei distruge o trupă, de această dată a funcționat în sens pozitiv.
Mărturisesc că fac parte dintre aceia care cred că fără oricare dintre aceste întâmplări minunea „Metallica 1991” nu ar fi avut loc. Pentru că, de asemenea, cred cu tărie că punctul de cotitură, nu în linia creativă a trupei, ci în metalul modern, este „Metallica 1991”.
Ar fi putut fi „Painkiller” sau „Rust in Peace”, scoase cu doar câteva luni înainte, ar fi putut fi „Empire”-ul lui Geoff Tate sau „Passion and Warfare”-ul lui Vai, dar nu a fost așa. Lumea muzicală formată din ascultători avizați sau întâmplători, critici și membri de trupe, radiouri și posturi TV, a hotărât că „1991” e calea.
Zeci, sute, poate chiar mii de trupe au încercat să se apropie de stilul Metallica, de execuția Metallica, de atmosfera Metallica.
Au urmat ani în care până și trupele consacrate și-au distorsionat modul de cântare, voit sau involuntar, spre modelul Metallica.
Așa apare, spre exemplu, un alt monstru ce va influența generații de trupe: Dream Theater, care după ani de zile de cântat „unu-la-unu” Queensrÿche, Floyd, Kansas, Genesis, au mânjit totul cu gem de Metallica și iată orientarea „progressive metal”-ului pentru următoarea decadă.
Piesele extrem de bine scrise și produse, concertele foarte numeroase și cu durate lungi de până la patru ore, fără trupe în deschidere, au modificat puternic felul în care o trupă se prezintă pe scenă.
Clipurile TV au avut și ele un rol important în ocuparea poziției de lider pe care Metallica a păstrat-o niște ani buni.
Publicul a ajuns să-l cunoască vizual pe fiecare membru al trupei. Stilul sobru, bazat pe negru, al hainelor de scenă a devenit trademark și trend-setter. Practic, niciun detaliu nu pare să fi fost lăsat la întâmplare. Nu știu dacă cineva chiar a urmărit ca această strategie să fie unitară sau doar așa le-a ieșit. Până la urmă, are puțină importanță cum s-a întâmplat, important este că s-a întâmplat.
Publicul avea acum un stil pe care-l căuta și-l cerea. Trupele cu superproducții colorate și cu soluții vocale de tip „puști rebel” sau „mega-playboy” cad încet în desuetudine. Mesajul Metallica și-a atins ținta. Se vrea o abordare serioasă a tematicii de obicei sociale, ușor înclinată spre rezolvare „așa cum vrem noi” și nu așa cum se cere sau cum se cuvine.
Metallica a creat o nouă orientare muzicală a metalului.
Metallica și-a făcut datoria cu brio. Metallica excela în meseria pe care însuși grupul o inventase.
Și a apărut banul. Mult, venit din toate părțile, uneori peste măsura prestației.
Când cererea este mai mare decât oferta, atenția la detalii dispare, începe să se facă rabat la calitate.
Din păcate, atât membrii trupei, cât și producătorii și staff-ul formației au scăpat lucrurile de sub control și „așa cum vrem noi” s-a transformat în „așa cum vreau eu”. Mângâiați de efectul faimei și, nu de puține ori, al substanțelor de tot felul, membrii trupei au început să scrie piese singuri, să aibă idei mai bune decât ale celorlalți. Ego-urile inflamate nu mai suportau provocarea.
Problema e că după ce ai ridicat ștacheta atât de sus vine un timp când tu însuți nu mai poți trece de ea.
Metallica nu a adoptat politica pașilor mărunți, precum Bubka la prăjină. A dat totul atunci când a fost scris și simțit. Nu a păstrat nimic în mânecă. Nici compozițional și nici stilistic.
„Load” și „Reload”, prepoziția „re” ducând întotdeauna cu gândul la lipsa de idei, sunt discuri ce se vor a fi continuări fericite ale „Black Album”-ului, dar sunt mai puțin dense ca idei, deși din punct de vedere al execuției aproape perfecte, atingând la capitolele curățenie în execuție, mixaj și producție chiar o notă mai sus.
Din această dorință de a cânta cât mai modern și curat execuțional, la care s-a adăugat influența internetului prin răspândirea miniclipurilor cu lecții pentru fiecare instrument, a apărut ulterior un nou stil: „math metal”-ul, care duce exactitatea în execuție uneori chiar și dincolo de mesaj.
Atunci când ești creator de stil, schimbător de curs al muzicii, trebuie să plătești un preț. Iar pentru cei patru membri ai formației Metallica prețul a fost unul foarte ridicat.
Ani de recenzii proaste, căderea în depresie, lupta internă, lungi perioade infertile, căutări sterpe și bineînțeles vestita perioadă simfonică de care nu scapă niciunul dintre giganți, vezi Purple, Yes, Page-Plant, Sting, Peter Gabriel etc., au adus trupa în pragul dezbinării.
Această perioadă survine în momentul în care nu mai ești sincer cu tine însuți și începi să-ți pleci urechea înspre toți trepădușii și mediocrii, însetați de bani sau faimă, ce gravitează inevitabil în jurul oricărui fenomen muzical major. Iar Metallica a fost și este un superfenomen.
Cel ce nu a mai rezistat presiunilor din interiorul trupei a fost Jason Newsted. Acesta a plecat, așa cum și apăruse, destul de discret. În locul lui a apărut un basist ce, după părerea mea, din fericire greșită, urma să arunce definitiv șandramaua în aer.
Venit din zona în care lucrurile se spun pe față, fără perdea, din zona thrash-crossover-funk-ului protestatar și trecut prin bălțile, din fericire stilistice, cu Ozzy, Robert Trujillo, cu sânge latino și cu „fitilul scurt”, a reușit să-i țină aproape pe cei trei membri rămași, a supraviețuit lansării mai multor albume slab cotate de critică, capitol la care eu am câteva amendamente, și se pare că a ajuns cu trupa la liman.
Album, „Hardwired… to Self-Destruct”, a apărut în noiembrie 2016 și este practic autoprodus la un label independent, de fapt labelul personal al trupei. Deși este trecut cu titlul de producător, cred că marele merit al lui Greg Fidelman este neamestecul din punct de vedere stilistic. Soundul și mixajul sunt probabil influențate de el, dar atât.
Celula de bază Hetfield/Ulrich semnează aproape toate piesele. Pentru urechile mele, albumul sună pre-1991, parcă ar face o punte între „…And Justice for All” și „1991”.
Sper ca prețul succesului mai sus menționat să fi fost achitat până acum, pentru că albumul este realmente foarte bun. Albumul mi se pare excelent. Ar putea da semnalul unei reveniri spre sinceritatea membrilor trupei sau ar putea fi doar o modalitate de a recupera fanii pentru a obține un interes financiar. Mie mi se pare că este vorba de prima variantă.
Notă editorială: Acest articol a fost publicat inițial în revista Sunete, ediția iarnă 2016-2017. Îl republicăm acum, în 2026, în cadrul rubricii Mașina timpului. Textul aparține în întregime autorului său, Nae Cecati.
