Există țări care exportă petrol, grâu sau mașini. Brazilia exportă ritm. Și o face de cinci secole, chiar dacă lumea a aflat abia de curând.
Dacă ar fi să ascultăm tot ceea ce s-a cântat vreodată pe teritoriul acestei țări uriașe, de la incantațiile triburilor din Amazon până la sambele de pe dealurile Mangueirei, de la cantadores din Sertão până la bossa nova care a fermecat New Yorkul apoi întreaga lume, am descoperi că nu avem de-a face cu o muzică, ci cu un întreg continent sonor, atât de bogat și de divers încât ar putea hrăni lumea cu ritmuri noi pentru secole de-a rândul fără să se repete o singură dată.
Dar există și o altă față a muzicii braziliene în lume — cea în care Brazilia primește creditul pentru lucruri pe care nu le-a inventat și pe care, în multe cazuri, nici nu le iubea prea mult.
„Lambada” e exemplul perfect și, dacă nu ar fi atât de trist, ar fi amuzant.
Dansul existase în nordul Braziliei, la Belém do Pará, încă din anii douăzeci sau treizeci, ca o fuziune de lundu și carimbó cu un ritm de merengue venit din Guyana. Era catalogat drept musica brega – muzică superficială, de fundal, pentru petrecerile cartierelor sărace. Fusese interzis la un moment dat ca fiind obscen. Nu era ceva de care Brazilia să fie mândră în mod special.
La sfârșitul anilor optzeci, Porto Seguro din Bahia devenise un centru al lambadei reinventate, o muzică și un dans care atrăgeau tinerii și turiștii pe litoral.
Dansul însuși, susțin cercetătorii brazilieni, era în mare parte o imitație a mambo-ului din filmul Dirty Dancing, extrem de popular în cinematografele braziliene la acea vreme. În fotografiile din film, poziția picioarelor e identică cu cea din lambada.
În martie 1988, producătorul francez de film Olivier Lorsac a ajuns la Porto Seguro.
O lună mai târziu îi explica entuziasmat lui Jean Karakos, producător muzical care lansase deja muzica braziliană în Statele Unite prin casa lui de discuri Celluloid. Cei doi au acționat metodic și fără scrupule.
Ca măsură de precauție, au cumpărat drepturile de autor pentru peste patru sute de compoziții de lambada din Brazilia, ca să poată controla boom-ul pe care îl anticipau.
Au găsit parteneri în postul de televiziune francez TF-1 și în industrie.
Din toate lambadele disponibile în Brazilia la acea vreme, au ales ”Chorando se foi”, pe care cântăreața Marcia Ferreira o lansase în 1986.
Karakos a produs o versiune nouă la Paris și a creat în acest scop grupul Kaoma.
Kaoma era formată din trei muzicieni care cântaseră pentru starul african Toure Kunda, brazilianul Claudio Queiroz la saxofon, argentinianul Juan Jose Mossalini la acordeon și cântăreața braziliană Loalwa Braz Vieira susținută de un cor format dintr-un brazilian și un african.
Deși pe eticheta discului brazilian apăreau numele adevăraților autori, Karakos și Lorsac au inventat un autor fictiv pentru Chorando se foi: Chico de Oliveira.
Drepturile de publicare ale acestui compozitor imaginar au fost înregistrate la Sacem, societatea franceză de drepturi de autor, prin compania lor BM Productions.
Problema era că piesa nu era braziliană. Fusese înregistrată pentru prima dată în 1981 în Bolivia, de grupul Los Kjarkas.
Textul și muzica aparțineau fraților Ulises și Gonzalo Hermoza din Cochabamba, muzicieni dedicați de două decenii cercetării, documentării și prezentării muzicii tradiționale boliviene, oameni care nu aveau nimic în comun cu industria de entertainment occidentală și cu mecanismele ei.
Primele îndoieli asupra identității adevăratului autor au apărut în vara lui 1989, când producția Kaoma luase cu asalt mai întâi Franța, apoi restul Europei.
Karakos îi asigurase pe jurnaliști că Chico de Oliveira era un pseudonim pentru mai mulți autori și aranjori care colaboraseră la piesă. Într-un interviu în Folha de São Paulo declarase cu seninătate:
„Bineînțeles că există. Dar dacă îmi permiteți, nu e un autor sau compozitor de mare calibru. Singurul lui avantaj e că e înregistrat la Sacem… locuiește în Franța… nu, nu locuiește în Franța, e înregistrat la Sacem, călătorește…„
Între timp, Karakos și Lorsac depuneau eforturi intensive să obțină un acord de la adevărații autori.
Norocul fraților Hermoza a fost că o prietenă germană, Almut Kowalski, îi avertizase la timp. La sfatul ei, Ulises Hermoza se înregistrase la GEMA, societatea germană de drepturi de autor, încă din 1985, iar în luna septembrie a aceluiași an GEMA indicase că piesa trupei Kaoma plagia ”Chorando se foi”.
Un profesor de drept al proprietății intelectuale din Berlin a fost mandatat să apere interesele fraților Hermoza. Francezii exploataseră însă lipsa de experiență juridică a bolivienilor până acolo încât dețineau deja două contracte semnate, unul la Rio și unul la Buenos Aires și se simțeau în siguranță.
Negocierile au fost o tortură.
Karakos și Lorsac au oferit telefonic 60.000 de dolari drept compensație, dar în vara lui 1989 piesa era deja pe locul întâi în topuri și suma era ridicolă în raport cu câștigurile reale.
Gonzalo Hermoza, singurul din grup cu oarecare experiență juridică și autorul textului, nu a fost invitat la întâlnirile cu francezii, din Rio – absența lui fusese, se pare, deliberată. La Rio, Ulises a primit un contract scris în franceză prin care plagiatul era transformat în situație contractuală. A semnat și a luat o copie în Bolivia pentru ca fratele lui să semneze la rându-i.
Gonzalo a citit, a înțeles și a refuzat. A doua zi dimineață, Almut Kowalski l-a sunat pe Ulises la telefon și a rămas consternată de starea lui. Ulises, omul care dedicase douăzeci de ani cercetării muzicii tradiționale boliviene, care plantase copaci și construise proiecte bioenergetice lângă Cochabamba, care nu avusese nicio treabă cu industria de entertainment occidentală — semnase un document în franceză pe care nu îl înțelegea, în favoarea oamenilor care îi furase piesa. Comentariul ei a fost simplu: ”trebuie să-l fi îmbătat, altfel nu-mi explic asemenea calamitate”.
Decontul final a venit în La Paz, unde guvernul bolivian a asigurat doi avocați și trei traducători pentru discuțiile cu Karakos.
Lorsac și Karakos urmau să primească doar un procent din drepturi pentru aranjamentul piesei. În ianuarie 1990, la Paris, EMI Music a cumpărat drepturile asupra titlului și a promis să reprezinte interesele autorilor adevărați în instanță. Sacem-ul francez înghețase toate veniturile piesei.
La convenția MIDEM de la Cannes, frații Hermoza păruseră ușurați. Pentru ei, nu banii fuseseră problema centrală. Pierderea integrității, latura morală a afacerii, îi preocupase mai mult decât milioanele de dolari.
Amenințările primite de familiile lor, presiunile de a renunța la pretenții, toate astea veniseră din altă lume decât a lor, o lume pe care nu o înțelegeau și nu voiau să o înțeleagă. Karakos și Lorsac nu au fost niciodată trași la răspundere juridică. Lorsac a primit o mustrare din partea Sacem. Atât.
Ulises Hermoza a murit de cancer în aprilie 1992, într-un spital german, cu drepturile de autor încă înghețate.
Loalwa Braz a murit în 2017 în condiții cumplite, ca victimă a unui jaf care a degenerat în crimă.
Astăzi mai putem auzi ”Lambada” doar printr-un accident.