Dincolo de presa muzicală, dincolo de reporterii și redactorii care scriu neobosit despre ce semnificație poartă fiecare gest, piesă, album sau aventură ale muzicienilor, există și altceva. Adică acel ceva care nu poate fi transmis decât în măsura în care îi acorzi timp, deschidere intelectuală și credit. Ceea ce voi încerca să creez în rândurile care urmează nu depășește cu nimic cele descrise mai sus; în concluzie, cei care fac diferența nu sunt scribii, ci cititorii. Adică aceia care vor reuși să se dumirească de ceea ce înseamnă subiectul articolului, dincolo de intenția mai mult sau mai puțin onorabilă a autorului.
Acum probabil vă întrebați care este rostul acestei poliloghii? Pe lângă faptul că mă ușurează de introducere, mai poartă o semnificație strâns legată de subiectul nostru.
Red Hot Chili Peppers (RHCP) este o trupă care a început prin a contraria presa – ceea ce a dus la multe critici și mojicii jurnalistice nefondate.
Motiv pentru care cele scrise în continuare vor trebui privite cu maturitate și o largă înțelegere a fenomenului muzical pe care patru americani l-au constituit în decursul anilor. Lucru de care nu mă îndoiesc, din moment ce cititorii noștri sunt un pic mai inteligenți decât noi.
Am ales o variantă clasică (!) de prezentare în locul alteia, care intenționa să se adreseze unor firi mai ludice. De fapt, am pornit o mică investigație printre cunoscuți, pentru a afla exact aria lor de interes și, pentru că cerințele au fost mai degrabă de factură istorică, am ales să realizez un portret în culori aprinse, încise și cu mult roșu – evident.
Procedeul democratic de aflare a formei articolului fiind săvârșit, purced la a da și fond acestei forme.
Cum începe fiecare istorie? A fost o dată…
Și bine începe, deoarece cataclismul energiilor cosmice și muzicale ce s-a produs la constituirea trupei nu s-ar fi putut întâmpla decât o singură dată. Unde? Ați ghicit – în liceu. Vârsta la care omul colaborează cel mai bine cu energiile universului său interior, atunci când distanța dintre sine și propriile mitologii este cea mai mică, în unele cazuri insesizabilă.
Mitologiile urbane referitoare la viața mediului (departe de a fi considerat liniștit și patriarhal) din Los Angeles-ul începutului anilor ’80 erau, pentru toți, strict legate de teribila combinație ridicată la rang de definiție – sex, drugs & rock’n’roll. Bineînțeles, cei patru fondatori erau prea necopți atunci, însă nu le-a trebuit prea mult până să aterizeze în brațele leagănului civilizației rock’n’roll, patronat de cele trei instanțe enumerate mai sus.
Ce făceau tinerii înainte de a-și pune instrumentele și energiile laolaltă? Flea (adică Michael Balzary, bass) se născuse în Australia și, la vârsta de patru ani, s-a mutat în Los Angeles, unde, nu după mult timp, părinții s-au despărțit. Flea a rămas cu mama lui și cu noul partener al acesteia – un basist de jazz, care cânta hardcore bebop.
Viața la reședința familiei lui Flea era un perpetuum session, cu numeroși invitați care cântau cel mai nebunatic jazz, imprimând pe retina muzicală a tânărului Michael un fel de emulație eliberatoare, ce l-a ferit de prejudecăți muzicale încă de la cea mai fragedă vârstă. Cum a împlinit 11 ani, tatăl vitreg l-a dat la lecții de trompetă – instrument la care Flea s-a specializat, cântând în decursul anilor de școală prin tot felul de grupuri și trupe școlare.
Asta până în liceu. Acolo a dat de alt instrument – chitara bass:
„În liceu l-am întâlnit pe Hillel Slovak. El avea o trupă și m-a întrebat dacă nu sunt interesat să cânt la chitară bass. Nu mai cântasem până atunci, dar mi-am cumpărat un Fender Mustang și, în două săptămâni, deja interpretam la primul meu angajament cu trupa – trei piese!”
Întâlnirea cu Hillel a fost revelatoare, acesta îndrumându-l către instrumentul cu care Flea va face istorie. Și ce istorie!
Dar, să revenim. Hillel Slovak era la același liceu, Fairfax High School, din Los Angeles. Trupa rock al cărei lider era se numea What Is This. El este cel care l-a introdus pe Flea nu numai în trupă, ci și în fenomenul rock. Datorită lui Hillel (și el născut în afara Americii – în Israel), Flea a pășit din sfera jazzului în cea a rock-ului, a lui Jimi Hendrix, Led Zeppelin și Rush.
Trupa începuse să se miște, iar Flea era cu ambele picioare, cap, minte și spirit integrat în fenomenul punk-rock. În interval de un an de zile, s-a schimbat radical – s-a ras în cap, a început să se drogheze și să se manifeste cel puțin ciudat pe scenă.
În 1982, Flea deja cânta într-o altă trupă – Fear. În scurt timp, basistul a realizat că direcția în care trupa mergea (către metal rock) devenea din ce în ce mai incompatibilă cu ceea ce voia el, așa că nu a durat prea mult până să plece și de aici.
În acest timp, Hillel era coleg de cameră cu Anthony Kiedis. Acesta era venit din Michigan, iar după despărțirea părinților a ajuns să locuiască în Los Angeles împreună cu tatăl său, Jack Kiedis (după ce, până la 11 ani, locuise cu mama lui).
Viața cu Blackie Dammett – numele de scenă al lui Jack Kiedis, actor – a fost definitorie pentru tânărul Anthony. Blackie era un consumator fervent a tot ce înseamnă viață de club și distracție, el fiind cel care i-a deschis orizonturile lui Kiedis către „iarbă”, femei și muzică.
Anthony scria versuri și nu a durat mult până când poeziile lui au căpătat fundal sonor.
Alfa fără omega, undeva în America, planeta Pământ
Cei trei cavaleri ai rap-punk-funk-rock-ului s-au adunat din nevoia exprimată a unui prieten și din nevoia lor intuită. Un amic al băieților avea nevoie de o trupă de deschidere la concertul lui. Cei trei nu au stat pe gânduri și au încălecat pe armăsarul celebrității chiar fără a repeta măcar ceea ce aveau de gând să interpreteze.
Numele cu care au fost trecuți pe afiș era mai mult decât pompos și lung cât o zi de post – Tony Flow and the Miraculous Majestic Masters of Mayhem.
„Am început să cânt o chestie funk în timp ce Anthony citea o poezie și, după aceea, am cântat pur și simplu. La următorul concert ne numeam Red Hot Chili Peppers”, spune Flea.
Numele trupei este o altă combinație freaky, tipică întregii cariere ulterioare. Astfel, din următoarele nume celebre din blues și jazz a reieșit RHCP:
Louis Armstrong and His Hot Five,
Jelly Roll Morton and the Red Hot Peppers,
Chilly Willy and the Red Hot Peppers.
Acum aveau un nume un pic mai scurt, un toboșar energic – Jack Irons – și deja câțiva fani, încă de la primele cântări. Nici nu începuseră să pășească pe scenă de prea mult timp, că deja câteva case de discuri veneau la ei cu oferte. Însă, înainte de primul album, Jack Irons și Hillel Slovak renunță în favoarea trupei cu care porniseră inițial la drum – What Is This. În locul lor vor fi cooptați Jack Sherman (chitară) și Cliff Martinez (tobe).
Despre constituirea trupei, Kiedis consideră că a fost un moment de „comuniune cosmică”, întreaga dezvoltare ulterioară stând sub semnul unei sucite mitologii conform căreia „the punk-funk monkeys, the grand daddy groove gooses, the white-punk-rap-funksters” etc., sunt mesagerii unei noi lecții despre muzică, unei noi rețete muzicale care să arunce în aer fiecare minte liberă și să le descătușeze pe cele captive propriilor inhibiții.
Indisolubila relație ciorap – nuditate – concert
De la începutul epopeei RHCP, cei patru membri (indiferent de schimbări, întotdeauna au fost patru) și-au maniacizat, isterizat, șocat și energizat la maximum publicul.
Vă interesează, probabil, cam unde au fost plasați stilistic RHCP. La această categorie trebuie să declar din capul locului că, dacă ar fi să dăm credit tuturor celor care s-au aventurat să descrie stilul lor, am ajunge să credem că RHCP cântă – dacă nu tot – aproape tot.
Dacă la început cântau mai mult punk cu influențe rap și funk (generate de basul lui Flea), mai apoi sunetul a devenit mai puțin aspru. Lângă acestea a apărut o briză de soul, colorată cu același funk inconfundabil și cu riffuri mai aerisite, mai spațioase, lăsând loc de desfășurare interpretării rap – alții consideră modul de interpretare ca fiind, pe alocuri, tributar hip-hop-ului – a lui Kiedis.
Chitara a variat în funcție de chitaristul care se afla în componență la momentul respectiv. Dacă Hillel Slovak interpreta mai degrabă către punk, Frusciante și, mai apoi, Navarro au adus o dimensiune mai melodică trupei, folosind chitara nu neapărat pentru a concentra muzica, ci pentru a o dilua în ceea ce, la momentul de față, înseamnă sunetul RHCP.
Dar maturitatea își are rădăcinile ei agitate, amestecate, pervertite și bizare, care fac ca orice povestire despre RHCP să constituie o atracție cel puțin contagioasă către ceea ce patru tineri au înțeles să facă pentru a ajunge unde au ajuns.
Concerte fără cenzură
Cântările live ale trupei nu s-au desfășurat niciodată în termenii unei decențe înțelese ca mod civilizat de a face audiție. De fapt, termenii „civilizat”, „normal” sau „liniștit” au fost extrași cu forța din vocabularele și dicționarele lor de concert.
Tot ceea ce se întâmpla pe scenă – sub privirile înfocate ale unora, înspăimântate ale altora, curioase ale celor mai mulți – ținea de un scenariu trăznit, plin de fanteziile psihotice puse în practică prin vestimentație și mișcare scenică.
Adică ce făceau?
Nu putem să nu începem cu celebrul EP, The Abbey Road, pe a cărui copertă cei patru se aflau la aceeași intersecție pe care călcau și Beatles cu ani în urmă (coperta albumului Abbey Road), însă singurul obiect vestimentar al quartetului era câte un ciorap plasat strategic nu în picior, ci… undeva între picioare.
Este cu siguranță una dintre ipostazele cele mai notorii din istoria rock’n’roll-ului.
În multe dintre concertele lor, băieții veneau mai degrabă dezbrăcați decât îmbrăcați pe scenă, sărind, zburând și făcând cascadorii dintre cele mai neașteptate, ținând cont de gradul de acoperire al corpului.
Din această categorie face parte și concertul în care Kiedis (la începuturi „Antwan the Swan” Kiedis) purta o fustă improvizată dintr-un steag al Americii și nimic mai mult. Nu este greu de ghicit ce panoramă upside-down au avut cei din public în momentul în care vocalistul a reușit să se agațe cu capul în jos de o țevă din tavanul locației unde avea loc concertul!
La recitalul susținut în 1994 la Woodstock (primul concert de anvergură al lui Dave Navarro cu RHCP), cei patru au purtat peruci afro à la Jimi Hendrix și faimoasele becuri aprinse pe cap.
O energie cosmică, cum le place s-o numească, transpusă în termenii RHCP, care înțelegeau că muzica lor este un fenomen ce nu poate fi înțeles pe deplin fără ca un concert să fie un eveniment de eliberare totală, fără restricții sau inhibiții.
La un concert al unei alte trupe, cei patru au urcat pe scenă și au pus stăpânire pe instrumentele celor de pe scenă, reușind să energizeze atmosfera care începuse să-i plictisească.
„A fost unul dintre cele mai reușite concerte. Pură energie, nedisimulată și transferată 100% către publicul care, după modul în care sărea și cânta, sigur nu era dezamăgit de cum au decurs lucrurile„, povestește Kiedis, care atunci avea numai 23 de ani și tot pe-atâtea mii de idei – cel puțin neobișnuite – în cap.
Tot într-un club din L.A., Kiedis își amintește că „am intrat toți goi pe scenă. Băieții aveau chitarele la nivelul șoldurilor, iar eu… numai firul de la microfon!”.
Aventurile din țara despuierei nu se termină aici. O altă poveste ne plasează în perioada în care Anthony și Flea au vrut să-și cunoască șefii de la EMI America, cu care semnaseră recent, dar pe care „forțe obscure” îi împiedicau să-i întâlnească. Motiv pentru care cei doi mergeau destul de des la sediul companiei – pentru a fi „întâmplător” introduși la șefii cei mari.
Pentru că nimeni nu se risca să-i prezinte (erau celebri pentru libertinajul lor), au aflat că într-o zi aveau să se întâlnească toți reprezentanții caselor de discuri EMI din America și U.K. Nu le-a trebuit un alt prilej. Au venit în acea zi la biroul unde avea loc întâlnirea.
S-au dezbrăcat complet într-unul din birourile alăturate și au pătruns în celălalt, unde toți șefii stăteau în jurul unei imense mese din mahon.
„Am dat buzna în sală și am început un dans freaky styley, după care am dansat step pe masa de discuri. Lăsându-i pe toți într-o stare de «rigor mortis», am fugit până la cel mai apropiat parc. Ne era teamă că o să fim excluși din calculele lor„, povestește cu o vagă urmă de nostalgie același solist.
Mai târziu, au primit un telefon prin care erau anunțați că nu se va renunța la ei și că oamenii erau încă în stare de șoc pentru a mai reacționa într-un fel.
Toate aceste bravade tinerești, aceste excentricități exhibiționiste sunt explicate fără echivoc – a cânta gol este ca și cum „ai păși cu adevărat într-o stare de meditație transcendentală și hipnotică. De fapt, este vorba despre libertate. E ca și cum ai fi în rai pentru scurt timp!”.
Flea are același gen de discurs când este întrebat despre perioada în care, pe lângă inovația muzicală de a cânta hardcore funk combinat cu hip-hop și parte vocală în stil rap, treceau și alte granițe – precum cele ale unei sexualități fără bariere.
Pentru RHCP, a cânta nud pe scenă era o combinație specifică – membrii neputând desprinde un aspect esențial al vieții lor, muzica, de celălalt aspect important – sexul.
Și pentru că goliciunea trupască ducea cu gândul la ideea că RHCP este ceea ce se vede (și nimic mai mult), adică nu are nimic de ascuns și se oferă fără perdea, putem pătrunde parcă, pentru un moment, această filozofie nepământeană pentru majoritatea moraliștilor.
Don’t like the drugs / But the drugs like me
RHCP și legea nescrisă a excesului
RHCP este o trupă tipică din punctul de vedere al consumului de droguri. Tipică în sensul în care istoria rock’n’roll-ului a introdus această lege în constituția ei nescrisă: niciun artist al muzicii moderne nu va deveni un titan dacă nu va consuma narcotice.
Bineînțeles că sunt câteva nume (le poți, însă, număra pe degete!) care au reușit să „păcălească sistemul”, dar marea majoritate nu face excepție. Explicațiile sunt multiple, dar niciuna care să dea naștere unei schimbări. Starurile întotdeauna vor dori să ajungă mai sus și, întotdeauna, în drumul lor către „mai sus”, vor consuma droguri.
Ceea ce s-a întâmplat și cu RHCP. Fiecare membru admite că a avut perioada lui în care se dopa. S-au oprit, însă, și și-au curățat corpul.
Dar, pornind de la ce nefericită întâmplare?
Moartea lui Hillel Slovak a constituit marea încercare a trupei. Un prieten pe care toți membrii l-au îndrăgit, însă care nu se putea desprinde de acel bad habit de a consuma stupefiante.
În iunie 1988, Hillel Slovak, chitaristul original al RHCP, a fost găsit mort în locuința sa.
Nu cred că este corect să afirmăm că membrii trupei au fost total luați prin surprindere. Desigur, durerea pierderii unui instrumentist deosebit – dar mai ales a unui foarte bun prieten – nu o punem la îndoială. Însă se știa de ceva vreme că Slovak consuma din ce în ce mai multă heroină, că venea drogat la concerte și că, la un moment dat, Kiedis i-a dat un ultimatum: drogurile sau RHCP.
Într-un mod cinic, natura a ales pentru el.
În urma acestui moment de răscruce, Jack Irons (tobe) nu a mai putut continua să cânte, fiind prea puternic afectat de moartea prietenului său de-o viață.
Kiedis și Flea au hotărât că singurul mod de a lupta cu durerea și singura șansă pe care o au în fața dezolării este să cânte în continuare:
„Muzica este viața noastră, RHCP este viața noastră. Nu am fi putut renunța și noi la viața noastră„, explică Flea.
După ce și-au revenit, cei doi au pornit în căutarea reîntregirii trupei. Chitaristul nu a fost greu de găsit – tânărul John Frusciante.
Înainte să fie chemat să facă parte din RHCP, Frusciante cânta cu Thelonious Monster. După ce l-a ascultat o singură dată, Kiedis a exclamat:
„Tânărul ăsta ar trebui să fie un Pepper, nu un Monster!”
Practic, tânărul chitarist a fost omul potrivit la momentul potrivit. Era un fan declarat și știa fiecare notă pe care RHCP o cântase vreodată! Astfel că includerea lui în trupă a fost, de fapt, o formalitate – locul îi aparținea.
Mai greu a fost cu toboșarul. Au fost audiați mulți toboșari fără vlagă și fără prezență. Al patruzecilea prezent la selecție se numea Chad Smith.
„Din momentul când s-a așezat pe scaunul de la tobe și până la finalul demonstrației, prezența lui Chad a fost ca o turmă de maimuțe psihedelice trecând prin sală!„, declară Kiedis.
Cu alte cuvinte, trupa se reîntregă și, după doi ani de stagnare, scotea pe piață discul Mother’s Milk.
Lucrurile păreau a intra pe un făgaș ascendent și formula se stabiliza. Dar nu s-a întâmplat întocmai. Cel puțin în ceea ce privește formula.
De la Red Hot Chili Peppers la By the Way
Am ajuns la capitolul unde vorbim despre albume – cum au fost privite de-a lungul timpului și cum a fost perceput progresul trupei (atunci când a fost cazul).
Albumul de debut a văzut lumina casetofoanelor, pick-up-urilor sau a CD player-elor în august 1984. Red Hot Chili Peppers era analizat la rece, stilistic, și nu ocupa prea multe rânduri în paginile cu recenzii. Totuși, era numit de către CMJ New Music Report ca fiind „Hot stuff”.
Discul era categorisit ca făcând parte dintr-o împletire de genuri hard rock și hard funk, asezonate cu o voce – un hibrid între James Brown și Johnny Lydon – ce vine direct din stradă.
Producător era Andy Gill, fost membru al legendarului grup Gang of Four, una dintre primele trupe care au combinat funk cu rock. Piese de rezistență erau „Baby Appeal”, „True Men Don’t Kill Coyotes”, „Mommy, Where’s Daddy?”.
Actul scenic era delirant, muzica nu se lăsa prinsă în descrieri exacte, iar lumea venea la concertele lor.
Pentru primul album, componența a fost alta, deoarece Slovak și Irons au decis să își continue proiectul What Is This (obligații contractuale cu casa de discuri), renunțând la RHCP. De aceea, în locul lor au fost cooptați Jack Sherman – chitară, și Cliff Martinez (ex-toboșar în grupul Weirdo).
Se pare că nu au fost foarte mulțumiți de modul în care Gill a produs albumul.
Următorul disc aducea două schimbări esențiale: producătorul era nimeni altul decât George Clinton – unul dintre „greii” scenei funk americane din mijlocul anilor ’80 –, iar la chitară revenise Slovak.
În această componență a fost produs Freaky Styley (1985). Albumul pare a avea același efect ca primul, atenția însă concentrându-se aproape în totalitate pe colaborarea cu celebrul producător.
New Music Report aprecia schimbările tehnice pe care Clinton le-a operat în sunetul trupei, în timp ce The New York Times îi ataca fără subtilitate, susținând că Kiedis nu are o calitate elementară pentru a cânta rap – „nu știe nici să enunțe”.
Alții au considerat colaborarea cu Clinton ca fiind nepotrivită, argumentând că direcția în care pornise trupa a fost deviată, iar partea de punk a avut de suferit în favoarea celei funk – domeniu în care Clinton își făcuse un nume.
Momente semnificative ale discului: „Yertle the Turtle”, „Hollywood (Africa)”, „Freaky Styley” și „Catholic School Girls Rule”.
O nouă schimbare de componență vine odată cu albumul The Uplift Mofo Party Plan (1987): Jack Irons, toboșarul original, se întoarce la RHCP. Albumul are un alt producător, Michael Beinhorn, cu care Flea declara că se lucra foarte eficient.
„Behind the Sun” este considerată a fi una dintre piesele care anunțau interesul pe care RHCP urma să îl arate față de piese mai melodioase și mai optimiste în viitor. Albumul conține și un cover mai mult sau mai puțin inspirat al piesei lui Bob Dylan – „Subterranean Homesick Blues”. O realizare mediocră.
Anul 1988 aduce EP-ul Abbey Road, pe coperta căruia cei patru – naufragiați într-o lume prea normală – traversează celebra intersecție purtând doar niște ciorapi pe organele genitale.
Este o compilație care cuprinde, printre altele, „True Men Don’t Kill Coyotes”, „Catholic School Girls Rule” și „Backwoods” (de pe Uplift Mofo…).
Tot în 1988, Slovak moare din cauza unei supradoze de heroină. Cu această ocazie, Irons pleacă din trupă. Astfel, albumul din 1989 – Mother’s Milk – este creat în componența Kiedis, Flea, Frusciante (chitară) și Chad Smith (tobe).
Este primul album care se vinde mai bine. Discul conține o piesă anti-drog numită „Knock Me Down” și este dedicat lui Hillel Slovak. De asemenea, pictura de pe coperta albumului îi aparține lui Slovak – „un artist incredibil”, după cum declara Flea.
Punctele forte ale LP-ului: „Magic Johnson” (dedicată celebrului baschetbalist) și două cover-uri – după Stevie Wonder („Higher Ground”) și Jimi Hendrix („Fire”, piesă inclusă prima oară pe EP-ul din anul precedent).
Urmează Blood Sugar Sex Magik în 1991.
De la Blood Sugar Sex Magik la Californication
Produs de către Rick Rubin, albumul Blood Sugar Sex Magik consolidează statutul pe care discul precedent începuse să-l clădească. Trupa se reinventează: sunetul devine mai simplu și mai spațios, rareori auzindu-se mai mult de patru instrumente. Sunetul este atent explorat și utilizat într-un mod spartan, am putea spune.
Pentru acest album, trupa a locuit împreună timp de mai multe luni – studioul, cu toate cele necesare, fiind practic mutat în casa unde a fost creat BSSM. A fost o mișcare inspirată.
Piese ca „Give It Away”, „Under the Bridge” (una dintre cele mai recognoscibile piese din discografia RHCP), „Suck My Kiss” sau „They’re Red Hot” reușesc să pătrundă noi și noi spirite și să le supună măreției muzicale numită RHCP.
Anul 1992 aduce în colecțiile fanilor un nou disc – de data asta o compilație: What Hits?. Aici sunt incluse piese care făcuseră deja ceva carieră în cei aproape zece ani de la debut, cum ar fi „Behind the Sun”, „Knock Me Down”, „Johnny, Kick a Hole in the Sky” sau „Taste the Pain”.
În 1993, chitaristul Frusciante pleacă din trupă, locul lui fiind luat de Dave Navarro, care cântase până atunci în trupe celebre precum Jane’s Addiction sau Porno for Pyros.
După ce au stat împreună vreo patru luni în Hawaii, pentru a se cunoaște mai bine cu noul chitarist, membrii RHCP pun la punct un nou album: One Hot Minute (1995).
Aclamat din multe părți ale presei muzicale, albumul continuă drumul deschis de către fabulosul Blood Sugar…. Cei patru au înțeles în ce constă maturizarea și au creat un sunet mai puțin aglomerat și mai liniștit decât ceea ce obișnuiau să ofere până nu demult.
Partea de chitară nu sună foarte diferit, însă devine mai degrabă complementară muzicii RHCP, în timp ce Frusciante redimensiona piesele prin contribuția sa. Chiar și Navarro a recunoscut că, în ceea ce privește piesele vechi RHCP, urmează destul de fidel linia predecesorului său. Însă pentru noul album a avut libertate creativă totală.
Piese precum „Aeroplane”, „My Friends” (Under the Bridge-ul albumului One Hot Minute), „Coffee Shop” sau „Deep Kick” devin purtătoarele stindardului pentru cea mai recentă creație a californienilor din acel moment.
Deși maturizat, sunetul trupei are ceva din adolescența anilor de început – din când în când făcându-se auzit un lung „Ooohhhh shit!”.
Californication – întoarcerea magicianului
În 1999, după încă patru ani de pauză și turnee, este lansat Californication. Acest album, care conține 15 piese, poate fi considerat o nouă dimensionare a sunetului RHCP.
Schimbarea a survenit în urma revenirii lui Frusciante alături de ceilalți trei. A fost o reîntoarcere deosebit de așteptată și, odată reintrat în formula magică, RHCP a eliberat un imens val de muzică de calitate.
Kiedis recunoaște că revenirea în trupă a chitaristului a constituit un imens motiv de bucurie – „John este vrăjitorul cosmic al acestei trupe” – drept urmare și un album universal aclamat, intrat în heavy rotation la MTV.
Sunetul albumului este mult mai melodios. Basul lui Flea reușește să fie mai calm (deși „Right on Time” amintește de tinerețile zbuciumate) și mai adânc, iar – din punct de vedere al potențialului pieselor – putem spune că este un album de hituri:
„Scar Tissue”, „Otherside”, „Californication”, „Road Trippin’”, „Easily”, „Parallel Universe” sau piesa de debut, „Around the World”.
Dar nici aici sexualitatea pregnantă și bizară a lui Kiedis nu lipsește:
„To finger paint is not a sin / I put my middle finger in / Your monthly blood is what I win / I’m in your house now let me spin” („Purple Stain”).
Așadar, vândut foarte bine, Californication este privit ca punctul de maximă inspirație și măiestrie muzicală de când există funk-punk-rapperii RHCP.
By the Way – stabilitate, introspecție și șamanism muzical
Alții consideră că By the Way este și mai bine realizat. Aici părerile sunt împărțite.
Eu consider că este o urmare firească a albumului precedent, povestea repetându-se într-o oarecare măsură (dacă ne amintim de BSSM și One Hot Minute!). Și se bucură de aceeași atenție din partea presei și, mai ales, a fanilor.
Albumul cuprinde 16 piese variate ca tonalitate, dar care se află într-o indisolubilă unitate tematică cu cel de dinainte. Dintre piese se remarcă cea care dă titlul albumului, „Universally Speaking” sau contagioasa „Dosed”.
„Cabron” are un sunet foarte latino, pe când „Tear” readuce în actualitate un sunet à la Paul McCartney.
Cu alte cuvinte, By the Way este un alt album foarte reușit al RHCP.
Undeva de la înălțimea celor peste 15 milioane de discuri vândute până acum (nota redacției: 2003) și a multiplelor discuri de platină cu care au fost premiați, cei patru – liniștiți și mai introspectivi – reușesc să găsească, în formula chimică ideală, reacțiile potrivite care să nască hituri.
Având o stabilitate declarată, cei patru s-au transformat în șamanii genului pe care l-au dus la notorietate, muncind din greu timp de aproape 20 de ani.
Noi? Luăm la cunoștință și ne punem pe așteptat.
Și, pentru ca așteptarea să fie mai lină, luăm albumele la cercetat și reascultat, încercând să pătrundem încă o dată în Red Hot Chili Peppers Land of Weirdo-Punky-Funky-Cosmic Dreams.
Text de George Durbălău, arhiva revistei Sunete (2003)
Albumele de studio Red Hot Chili Peppers
-
The Red Hot Chili Peppers – 10 august 1984
-
Freaky Styley – 16 august 1985
-
The Uplift Mofo Party Plan – 29 septembrie 1987
-
Mother’s Milk – 16 august 1989
-
Blood Sugar Sex Magik – 24 septembrie 1991
-
One Hot Minute – 12 septembrie 1995
-
Californication – 8 iunie 1999
-
By the Way – 9 iulie 2002
-
Stadium Arcadium – 9 mai 2006
-
I’m with You – 30 august 2011
-
The Getaway – 17 iunie 2016
-
Unlimited Love – 1 aprilie 2022
-
Return of the Dream Canteen – 14 octombrie 2022