Ca într-un film post-apocaliptic, lumea se întoarce la “natură” – de data asta însă, natura e doar România așa cum o știm. Zgomotul chitarelor s-a stins de mult, scenele sunt de mult dezasamblate, parcarea a fost redată mașinilor. Taximetriștii se întorc la mica măsluială de fiecare zi, prețurile cazărilor și mâncării în restaurante – toate revin la normal. Viața merge mai departe, Rockstadt Extreme Fest 2025 e gata.
Festivitățile s-au terminat acum o lună și puțin. Fotografiile și recenziile “la cald” au împânzit, cum e și firesc, internetul în prima săptămână. Așa se scriu recenzii, așa se publică galerii foto – așa-i normal și firesc jurnalistic. Cu inima și trupul împărțite între două steaguri tricolore, subsemnatul vă cere iertare că a simțit nevoia să aștepte nițel mai mult.
De aproape, festivalul sună și se vede într-o anume cheie – distanța poate însă schimba perspectiva. Cronica de-atunci și cronica de-acum sunt două materiale complet diferite. Ați avut parte, cred eu, de multe versiuni ale primei opinii și se cuvine să o primiți, întru balans, și pe cealaltă – cu riscul real ca, poate, la anul acreditarea să nu mai poarte numele meu.
Din 2013 încoace, Rockstadt Extreme Fest insistă să construiască împotriva curentului.
E tare greu să pui la cale un festival de rock în general (și metal în mod particular) în țara Catedralei Mântuirii Neamului. Ecourile replicilor unei părți a societății civile care afirma că tragedia din Colectiv a fost pedeapsa divină menită celor care îmbrățișau muzica satanică răsună încă și astăzi. Religia și chitara cu distors par din păcate ireconciliabile în Romania, iar asta s-a văzut din plin în ochii majorității râșnovenilor cu care m-am intersectat, atât anul trecut cât și anul acesta. Primăria a ajutat, fără îndoială, însă mi-e teamă că dacă festivalul s-ar fi numit Rockstadt Dance sau Trap fest, sprijinul ar fi fost considerabil mai consistent.
Reversul medaliei e că uneori greutatea mersului împotriva curentului poate justifica niscai compromisuri acolo unde poate n-ar fi fost tocmai nimerit.
Deși a fost mai bine ca anul trecut, mersul la toaletă a rămas o experiență extremă și în 2025. Cozile au devenit aproape un headliner: ore întregi pierdute pentru o băutură, un card încărcat sau un tricou au furat din bucuria unui festival care s-ar fi cuvenit să fie o sărbătoare, nu un test de răbdare. Sunetul inegal ca volum și calitate între cele trei scene a mai furat și el puțin din bucuria unui festival plin de promisiuni. Amintirea unui 2024 dificil s-a mai estompat nițel dar 2025 mi-a părut rezultatul unui efort făcut pe jumătate, cu gândul deja plecat spre noul an și noua adresă.
Partea faină e că fix acolo unde mingea s-a rostogolit din mâinile echipei de organizare, am văzut publicul ridicând-o și dând mai departe ștafeta.
Am văzut oameni care au adus și au lăsat la toalete consumabile pentru cei din urma lor. Am văzut oameni care se ofereau să stea la cozi în numele prieteniilor proaspăt puse la cale, am văzut oameni care au adus și au împărțit după primele zile dopuri de urechi pentru izolare fonică. Am văzut o comunitate ridicând festivalul, iar asta nu-i de loc puțin lucru.
Am văzut oameni veniți special din țară, cu cortul în rucsac și provizii ca pentru apocalipsă, tratând festivalul ca pe un pelerinaj. Am văzut oameni care se bucură că există ceva, că nu trebuie să meargă până în Ungaria sau Germania ca să vadă metal live decent. E puțin trist că standardul nostru de „super tare” e încă la nivelul „funcțional”, dar hey – măcar funcțional e. Nu revoluționar, nu Brutal Assault, dar românește decent. Și în contextul nostru cultural, „românește decent” e aproape o minune. Că veni vorba despre minuni, să povestim nițel și despre muzică.
Mi-e tare greu să scriu despre toate trupele de care m-am bucurat la Râșnov – din fericire, alții au făcut asta mai bine decât mine deja.
Ce pot să vă spun e ce mi-a rămas în minte după cinci zile pline de muzică faină și o lună de rumegat amintiri și fotografii. Machine Head au predat lecția festivalului în materie de producție și implicare a publicului.
De departe favoriții mei din festival, Gojira au sunat impecabil și au dovedit cu vârf și îndesat că faima de inovatori ai metal-ului modern nu-i doar o etichetă publicitară.
Electric Callboy au transformat festivalul într-o uriașă petrecere disco metal – atitudine de boyband, distors din plin și zâmbete cum n-am mai văzut în public de mult.
Kerry King & co ne-au reamintit că sound-ul Slayer rămâne relevant și în 2025, în ciuda gurilor rele.
Obituary au oferit porția perfectă de Florida death metal în Râșnov – globalizare culturală în toată splendoarea ei.
Apocalyptica au demonstrat că violoncele pot suna uneori mai agresiv decât majoritatea chitarelor electrice (și au mai trecut, cu această ocazie, o viză pe lista lungă ce le dă deja dreptul să aplice pentru cetățenia română).
Static-X și al lor revival industrial spectaculos au fost exercițiul de nostalgie cel mai reușit al evenimentului, cu sunetul cel mai bun din aproape întreg festivalul.
Sepultura au închis (pentru mine cel puțin) festivalul cu autoritatea celor care au inventat o treime din ce s-a cântat în cele cinci zile. A fost cel mai puternic, cel mai emoționant, cel mai personal “Roots Bloody Roots” din câte mi-a fost dat să aud.
Dar să nu uităm de reprezentanții locali, căci au fost și ei acolo și au demonstrat că România poate produce metal decent, nu doar să îl consume cu sete. Dirty Shirt nu mai au nevoie de nicio prezentare din punct de vedere muzical (dar ar putea beneficia de ajutor la capitolul coordonării efectelor pirotehnice cu coregrafia de scenă și muzică).
A fost prima mea întâlnire cu Doomnezeu (doom metal-ului autohton excelent construit și interpretat, un contrapunct frumos pentru cetățenii religioși la care făceam referire la începutul materialului) și a doua mea întâlnire cu Am Fost la Munte și Mi-a Plăcut (post-rock de calitate internațională, show demn de scena mare de care din fericire au avut parte). Ambele trupe se aflau deja în playlist-ul meu dar acum s-au înșurubat și mai bine acolo, abia aștept să îi revăd live.
Rockstadt Extreme Fest 2025 a fost o simfonie fracturată: trupe mari, momente de povestit nepoților, dar și frustrări legate de chestiuni elementare ce au zguduit la fel de tare ca un breakdown prost mixat. Încă nu avem brățări de acces cu sistem de plată integrat și încărcare electronică. Încă nu avem facilitați bine gândite pentru persoanele cu handicap. Încă nu avem un sunet clar și echilibrat de-al lungul festivalului, la toate scenele. Încă nu avem o experiență de festival completă, dincolo de muzică.
Interesant e că în ciuda sughițurilor organizatorice despre care puțină lume pare dispusă să vorbească, am plecat din Râșnov cumva optimist și aceeași stare mă-ncearcă și acum, când îmi trag concluziile. Nu pentru că totul a fost perfect – n-a fost (și e necesar să amintim despre asta). Ci pentru că am văzut că imperfect nu înseamnă musai dezastru. Că se poate construi ceva frumos și pe fundația unor așteptări moderate, dacă toată lumea încearcă. Poate că asta e lecția: să nu mai accept mediocritatea ca pe ceva firesc, dar nici să nu transform perfecțiunea într-un vis imposibil. E greu să ieși din România mental, dar să rămâi în ea geografic.
Ca într-un film post-apocaliptic, lumea se întoarce la “natură” – România așa cum o știm. Zgomotul chitarelor s-a stins de mult, scenele sunt de mult dezasamblate, parcarea a fost redată mașinilor. Taximetriștii se întorc la mica măsluială de fiecare zi, prețurile cazărilor și mâncării în restaurante – toate revin la normal.
Viața merge mai departe, Rockstadt Extreme Fest 2025 e gata. Punctul s-a pus apăsat și decisiv – urmează un nou festival cu același nume, la o altă adresă, anul viitor. Va fi mai bun? Va fi mai rău? Va fi mai “extreme” sau mai “mainstream”? Vom vedea la fața locului, sper eu, împreună.
Text și foto: Ştefan Tivodar pentru Sunete