Suntem singuri la radio, David Bowie și cu mine. Cine sunt eu ca să vorbesc despre David Bowie? Sunt doar o voce nocturnă, o singuratică, o căutătoare de muzică, o anonimă. Oare Bowie ar vorbi despre mine? Ar avea ce să asculte de la mine? Sau de la tine? Suntem semnificativi într-o lume în care a trăit David Bowie?
Maria Balabaș
(Text scris în zilele imediat următoare morții lui David Bowie)
Un prieten spunea, în zilele din urmă: „prea mulți mor în timpul vieții noastre”. Ar fi imposibil ca o persoană conectată la internet să nu audă zilele acestea de Bowie, chiar dacă nu-l cunoștea, chiar dacă nu-i ascultase discurile. Va auzi că cineva pe nume Bowie, David Bowie, a murit. Pentru industrie este excelent; oare pentru noi înșine ce mecanisme afective declanșează această permanentă conectare la știrile din viețile unor oameni pe care, ce-i drept, îi asculți, dar cu ale căror vieți, poate, n-ai vrea să ai contact direct?
Acum, aparent, toți îl cunoaștem pe David Bowie, personal. Ce ciudat…
Pozele cu Bowie apărute de la începutul săptămânii și până acum îmi aduc aminte de timpurile în care credeam cu tărie în MTV și, de asemenea, de timpurile – probabil aceleași – în care credeam că marile și adevăratele prietenii se întâmplă doar între mari și adevărați artiști. Bowie și John Lennon, Bowie și Nina Simone, Bowie și Brian Eno, Madonna, Adrian Belew și câți alții.
Puțină naivitate în preajma lui Bowie nu cred că strică, mai ales în momente în care toată lumea are câte o vorbă prea importantă de spus despre acest artist. Ascult discografia lui David Bowie ca pe o radiografie a ultimilor zeci de ani. Ca și cum îmi revizuiesc amintirile. Care era muzica pe care David Bowie o făcea pentru el însuși, cea pe care n-a produs-o pentru o lume întreagă, cea care n-are 20.000.000 de vizualizări pe YouTube? Cea care nu este artă?
Bowie face parte din generația artiștilor care au inventat faima.
Uneori mă gândesc că ei, cei care au trăit în anii ’60, ’70, ’80, mult mai prezenți lângă scenele de disco, electro, rock, ei s-au distrat: i-au văzut pe Bowie, pe Michael, pe Madonna, născându-se, dar nu s-au gândit însă la noi, cei care o să-i vedem sau i-am văzut deja dispărând. Noi primim cealaltă parte a cireșei de pe tort, noi suntem de partea cealaltă a disco-ului.
Auzul e un simț atât de complex. Pune în mișcare tot aparatul tău funcțional: simțuri, emoții, dorințe, decizii, dragoste. E un ritm total. L-am micșorat noi de când cu tehnologia. Altfel, muzica, sunetul sunt chestii mari de tot, iar David Bowie a știut să se folosească de ele. Sunetul te ia cu totul cu el, iar urechile nu se închid niciodată. Auzim tot timpul.
Sunt în continuare singură la radio și s-a făcut târziu. Aș spune să căutați albumele lui David Bowie, mai ales pe cele de la începuturi, timpuri în care Facebook-ul nu se inventase, iar Bowie nu se inventase încă de tot pe sine însuși. Facebook-ul îți dă senzația că te întâlnești aproape zilnic cu un artist. Cred, cu toate acestea, că singura mea întâlnire reală cu David Bowie a avut loc într-o mașină, cu câteva zile înainte ca el să dispară din această lume, ascultând „All the Madmen”.
Text de Marian Balabaș, din arhiva Sunete, 2016
Maria Balabaș este muzician și jurnalist, producătoarea emisiunii premiate „Dimineața Crossover” de la Radio România Cultural.
