Sting sau The Police?
Încă mă aflu în acea parte a vieții în care nu-mi lipsește curajul de a asculta artiști noi și a mă supune unor genuri muzicale proaspete, contemporane. Știu că va veni vremea în care pofta de experimente va dispărea, la fel cum știu că unul dintre numele ce-mi vor rămâne în playlist, indiferent de schimbările de preferință, va fi Sting.
Secolul 21 e electronic în mai toate aspectele, dar încă n-ai cum să te gândești la muzică fără să iei în calcul factorul uman, fără să simți pulsul din spatele ritmului. Avem nevoie de oameni în muzică dintr-o sumedenie de motive, începând de la ideea de înșiruire de sunete ca terapie și terminând cu ideea de artă ca business. Avem nevoie de oameni în muzică pentru că, bucurându-ne de extraordinarul dar al sunetelor legând o poveste, avem nevoie să credem că și noi suntem parte cu adevărat din acea poveste, că și noi suntem cu adevărat extraordinari.
De foarte puține ori am tânjit în secret după prietenia artiștilor pe care i-am apreciat pentru munca lor, de foarte puține ori mi-a fost neclară linia fină dintre trăirea artistului și rolul pe care omul din spatele artistului și-l asumă. În general, mi-e foarte clară diferența dintre artist și omul care îmbracă haina artistului.
Câteva mici excepții mă bântuie la fiecare audiție, iar cea despre care vorbim astăzi se numește Sting.
Domnul Sumner are două fețe. Pe de-o parte, Sting e tipul ăla care a scris „Roxanne”, a transformat astfel The Police în fenomenul care a stăpânit planeta pop-punk-rock vreme de două decenii în secolul trecut și a abandonat trupa mai apoi pentru o carieră solo, într-un mod de-a dreptul necuviincios. Pe de altă parte, Sting e tipul ăla care a scris „Mad About You” (cu Zucchero) sau „Russians” și mi-a dat peste cap peisajul muzical la sfârșit de adolescență, taman când lucrurile păreau să se fi așezat stilistic. Vom vorbi despre amândoi pentru că amândoi merită partea lor de atenție.
N-am luat niciodată în serios The Police. Cu toate astea, cântecele lor și-au găsit drum pe sub pielea mea de fiecare dată, mulțumită acelui amestec unic de virtuozitate instrumentală, iscusință lirică și lipsă totală de interes față de pulsul timpului.
Tânăr fiind, îmi imaginam mereu povești despre adolescenți rebeli care găsesc drumul spre victorie în dauna invidiei adulte, iar The Police au închipuit în mintea și inima mea mereu întocmai acea victorie întâmplată în realitate.
The Police m-au atras pe teritoriul muzicii fără nuanțe clare, reușind să mă facă interesat de cocktail-uri sonore într-o perioadă în care abia învățam cum se cuvine ce-nseamnă să-ți păstrezi direcția artistică. Mulțumită experimentelor cu ritm molipsitor precum „Walking on the Moon”, „De Do Do Do, De Da Da Da”, dar și pieselor „serioase” ca „Every Little Thing She Does Is Magic” sau „Wrapped Around Your Finger”, The Police și-au găsit un loc special la mine-n playlist.
La un moment dat, mi-am făcut timp să explorez mai pe-ndelete discografia lor și am descoperit că, deși e greu să spui ceva rău despre o piesă The Police, pare în egală măsură dificil să mă declar un fan. Privind lucrurile de la „mulțimea” vârstei de azi, îmi închipui că asta se datorează faptului că subsemnatul a crescut, de fapt, avându-l în minte pe Sting ca artist solo. Stilul său unic de a scrie și interpreta a fost, fără îndoială, o componentă importantă a succesului The Police, dar muzica trupei a fost influențată și de eforturile lui Steve Copeland și Andy Summers – cel mai probabil, exact asta nu mi-a plăcut la The Police.
Cel mai probabil, exact acest detaliu a făcut diferența și pentru Sting în 1984, la despărțirea de trupă (finalul oficial al The Police s-a consumat în 1986).
Nu mi-am revizuit atitudinea față de ceilalți doi membri ai formației decât acum câțiva ani, când am văzut „Can’t Stand Losing You”, documentarul în care Andy Summers povestește varianta sa legată de mărirea și decăderea trupei. În rezumat, lucrurile stau cam așa: The Police a început prin a fi o echipă în adevăratul sens al cuvântului, însă succesul a schimbat încet-încet dinamica grupului în favoarea lui Sting. Conflictele au devenit tot mai intense, iar lipsa de dialog între prietenii ce ajunseseră să formeze cea mai mare trupă de rock a acelor ani a grăbit inevitabilul: încurajat de mass-media și „costumele” de la casa de discuri, Sting a părăsit The Police fără să clipească.
Materialul e filmat excelent și documentează evoluția trupei dintr-o perspectivă la care puțină lume a avut vreodată acces. Materialul e dovada crudă a felului în care industria poate perverti o prietenie muzicală reală. Materialul e acea tăietură bruscă și neașteptată ce desparte straturile de mister cu care artistul se înconjoară, lăsând expus vederii omul din spatele rolului. Sunt sigur că nu acesta era rolul documentarului, dar la finalul său impresia mea despre Sting s-a modificat semnificativ, într-o direcție nu tocmai plăcută.
Marcat de această revelație amară, mi-am întors atenția către discografia solo a lui Sting, încercând să-i caut scuze. Ei bine, adevărul e că n-am pierdut prea mult timp cu acest subiect, pentru că muzica lui Sting este pur și simplu uluitoare.
Primul album solo al lui Sting, „The Dream of the Blue Turtles”, a apărut în 1985 – la acel moment, The Police încă existau oficial ca trupă. Ei bine, materialul e aproape perfect – mult peste valoarea lui „Synchronicity”, din punctul meu de vedere. Când prima piesă de pe primul tău material solo e „If You Love Somebody Set Them Free”, știi că ai de-a face cu un disc grozav.
Reascultând materialul cap-coadă, mi-am amintit cât de mult îmi plac „Consider Me Gone”, „Russians” sau „Moon Over Bourbon Street” și mi-a trecut nițel din supărare. Am luat apoi la rând celelalte albume din cariera solo a lui Sting și m-am văzut nevoit să accept ideea că despărțirea de trupă a fost un rău necesar.
Redescoperind contrastul dintre cele două cataloage muzicale (The Police și Sting solo), mi-am amintit despre acea linie fină dintre artist și latura sa umană pe care o aminteam la început de articol. În ochii mei, balanța se înclină ireversibil înspre cântecele scrise de Sting solo și îmi dau seama, urmărind interviuri pe care britanicul le-a oferit cu generozitate în ultimul deceniu, că fiecare dintre alegerile lui muzicale a fost una sinceră.
Am prins „în direct” ultima parte din evoluția abruptă a carierei lui Sting solo în anii ’90: cântece precum „It’s Probably Me” ori „Shape of My Heart” n-au lipsit din niciun playlist al posturilor de radio și TV respectabile. După zeci de ore de concerte pe VHS și videoclipuri pe MTV, m-am declarat extrem de trist că numai trupe de rock vin în România și convins că n-o să-l văd pe Sting niciodată live. Primul concert la București s-a întâmplat în 1996, dar eu n-am fost acolo. N-am fost în Sala Palatului nici la concertul de promovare al albumului „If on a Winter’s Night…” ce a avut loc în 2009.
Se spune că artiștii recurg la înregistrarea unor versiuni simfonice pentru piesele lor mai vechi atunci când rămân în pană de idei pentru un material original. E posibil ca acesta să fi fost motivul pentru care proiectul „Symphonicity” a prins viață, dar eu unul mă simt bucuros că s-a întâmplat astfel. Muzica lui Sting avea nevoie de un asemenea upgrade și produsul final n-a părut nicio clipă artificial, rezultatul unei decizii nechibzuite ori nenaturale.
M-ar bucura tare mult să pot spune că la București britanicul a avut parte de același sunet perfect pe care l-a regăsit în DVD-ul live de la Berlin, dar adevărul e că prima mea întâlnire cu Sting live – „Symphonicity” 2011 – a fost una dintre cele mai dezamăgitoare experiențe de concert pe care le-am trăit. Din fericire, ne-am revăzut în 2013 și am avut parte de exact opusul: un spectacol de nota 11.
Îmi place Sting pentru că reușește să te atragă de la bun început în absolut tot ce-și propune să facă, pentru că nu am cum să-i spun nu.
Rock’n’Roll? Nicio problemă. O orchestră de 50 de oameni pe scenă? Aș vrea să văd asta, de unde iau biletele? Un album de cântece vechi, interpretat la lăută? Să-l auzim! Un musical despre șantierul naval din capătul străzii unde a copilărit? Sigur că da, când se pune în scenă? Iarăși Rock’n’Roll? OK, suntem iar în primul rând.
Sunt mereu curios ce va urma și mereu așteptările îmi sunt îndeplinite. Încă mă aflu în acea parte a vieții în care nu-mi lipsește curajul de a asculta artiști noi și a mă supune unor genuri muzicale proaspete, contemporane. Știu că va veni vremea în care pofta de experimente va dispărea, la fel cum știu că unul dintre numele ce-mi vor rămâne în playlist, indiferent de schimbările de preferință, va fi Sting. Mi-e greu să schimb frecvența atunci când aud la radio o piesă a lui – în majoritatea cazurilor nu o fac, chiar dacă-i vorba de ultraascultatele „Fragile”, „Englishman in New York” sau „Shape of My Heart”.
Pentru mine, muzica lui Sting e perfectă alături de o cafea tare și amară, într-o dimineață răcoroasă…
Text de Ștefan Tivodar, revista Sunete, toamnă 2017
Nota redacției: Sting revine în România în 2026!
