Deep Purple. 50 de ani în Tibetul rockului

Deep Purple. 50 de ani în Tibetul rockului

P.S. Încep cu un post scriptum.

Niciodată nu mi-a fost atât de greu să scriu un text. Este un text despre copilăria mea alături de o trupă pe care mi-am dorit să fie a mea. Nu am avut în copilărie prieteni imaginari, am avut însă situații imaginare. Da, mi-am dorit să fiu eu liderul trupei Deep Purple. Ulterior, am aflat că nu doar eu am vrut asta. E bine însă că Deep Purple a rămas ceea ce trebuia să fie, condusă de cei care au știut să facă ce trebuia făcut. Noi, ceilalți, doar am visat.

Încep cu regretele. Primul meu mare regret este că nu am văzut live Deep Purple în componența cu Ritchie Blackmore.

Mai am un regret vizavi de Purple, dar asta era absolut imposibil pentru un român: să văd Deep Purple cu Tommy Bolin.

Un alt regret e că nu l-am văzut pe Glenn Hughes, „The Voice of Rock”. Și mai am un regret: obsesia lui Gillan de a nu cânta niciodată piese din perioada Coverdale. Aș mai adăuga un regret: de ce Ritchie Blackmore a fost atât de ciufut?

Deci am fost martor la debutul turneului de adio al Deep Purple. E complicat pentru mine. Este trupa copilăriei mele (s-au înființat în mai 1968, exact când mă nășteam și eu) și, acum, cu acest turneu de adio parcă mi se termină copilăria. (Notă a redacției: în anul 2017, Deep Purple au anunțat turneul de adio „The Long Goodbye Tour”, care a avut o oprire și în România.)

Mă uitam la Gillan și-mi aduceam aminte cum dădeam 100–150 de lei, în anii ’80, pentru „Double Trouble”, albumul lui solo, adus de vaporeni. Mi l-am adus aminte pe Roger Glover, care a venit cu Nazareth în ’92 pe post de sunetist, în realitate producător, dar care nu s-a lăsat recunoscut. Singurul care a știut identitatea lui a fost regretatul Teo Peter. Abia după un an mi-a spus Teo, sub cireșul de la Migas Real Compact:

„Adiță, ăla de la pupitrul lui Nazareth era Roger Glover!”.

Mă uitam la Steve Morse și-mi aminteam cum îmi doream și eu să fiu ca Blackmore. Însă cea mai tare dorință era să-i văd live. I-am mai văzut, dar acest ultim concert este, zic eu, cel mai reușit din toate.

Purple-ul meu

Am descoperit Deep Purple pe la 9 ani, prin 1977. Prima piesă: „Strange Kind of Woman”, live. M-a „lovit” dialogul acela incredibil voce–chitară cu Gillan–Blackmore.

„Ce naiba e asta?”, mi-am zis. „Ce naiba face ăsta cu vocea?”. Eram posesor de magnetofon și, după multe telefoane, am aflat de la cine pot trage, de pe disc, Deep Purple: Florian Pittiș.

Patru benzi pentru patru discuri. I-am dat patru benzi ORWO. Mi-a adus, după o săptămână, cinci benzi, dar AGFA. Îmi înregistrase și „Concerto for Group and Orchestra”. „Astea-s mai bune!”, mi-a zis și, la sfatul lui Moțu, cât am mai avut magnetofon numai AGFA și BASF am folosit. Pe vremea aia benzile chiar erau „Made in R.F. Germany” și am tot ascultat până le-am învățat de dinafară.

Mă apucasem de chitară și voiam să fiu ca Ritchie Blackmore. Repetam și 10 ore pe zi, tot încercând „să fiu acolo”, să fiu ca Blackmore, dar tot Moțu Pittiș m-a domolit. Mi-a spus când i-am prezentat, la Club T4, trupa pe care o făcusem cu niște puști de vârsta mea:

„Când cânți o piesă de la Deep Purple trebuie să fie atât de bine cântată încât Deep Purple să nu-și recunoască piesa!”.

Asta a fost foarte complicat și ne-am lăsat păgubași. Nu aveam cum să fiu Ritchie Blackmore. În cel mai bun caz puteam fi un fel de rezervă a liftierului lui, sau rezerva rezervei cărătorului de pene de chitară.

Cât de adevărat Deep Purple este Mark II?

Venirea Gillan & Glover în Deep Purple a însemnat trecerea de la psychedelic rock la heavy metal și progressive rock. N-au fost singurii care au schimbat taberele. Pink Floyd, de exemplu, după îndepărtarea lui Syd Barrett, au trecut la „progres” de la „psycho”. La Purple direcția a fost spre metal și, de aici, conflictele dintre Lord și Blackmore. Unul voia mai clasic, altul mai electric și și-au împărțit timpii, ceva de genul:

„Cât bagi tu cu orga ta, atât bag și eu cu chitara!”.

Nu știu dacă chiar așa ceva au discutat ei, dar cam asta s-a văzut și s-a auzit în ce a urmat: jumate-jumate. Exemple? „Space Truckin’”, „Mandrake Root”, „Child in Time” etc. Am citit că lui Blackmore nu i-a plăcut ideea „Concerto for Group and Orchestra”. Doar că Lord adusese sponsorul.

Ritchie a stat trei sferturi din concert, pentru că Jon Lord a fost mai „tare” în „negocieri”: a convins producătorul, iar Blackmore cred că a făcut pistrui de ciudă că a stat atât de mult prin cabină.

Mandrake Root și Gillan & Hendrix & Purple

În topul meu, al celor mai bune piese Deep Purple, este „Mandrake Root”. A apărut pe „Shades of…”. O variantă, ca să zic așa, primitivă, un fel de „demo”. Cam de umplutură, ar spune mulți. Nevalorificată până a apărut Gillan în trupă și vocea lui ne-a dus la un alt exercițiu de imaginație: cum ar fi fost piesa asta cântată de Hendrix cu Gillan la voce? Ei? Ce spuneți de asta? Un Blackmore la nivelul lui Hendrix cu vocea lui Gillan.

„Mandrake Root” este o capodoperă a unui cupaj senzațional psihedelic & progres. Plus aportul modern al vocii lui Gillan, al chitării lui Ritchie și al Hammond-ului lui Lord. Desigur, voi avea contraargumente: „Child in Time” le are pe toate astea. Doar că „Child in Time” este foarte „împrumutată”.

„Shades of Deep Purple”

Disc chinuit de căutări. Blackmore voia să ducă stilul spre Vanilla Fudge, pe când Jon Lord voia să ducă mult mai profund, cu mult clasic, cu „bătăi” spre Bach. În studio nu aveau timp de conflicte. Închirierea costa bani mulți și discul era limitat la maximum 48 de minute. Dar în concerte… Ei bine, aici… fiecare dorea mai mult. Mult mai mult. Discul, din punct de vedere al concepției, nu e rău. Foarte inovativ. Buba e vocea.

Rod Evans putea fi orice, numai solist vocal la Deep Purple nu avea voie să fie. A dovedit-o ulterior fireasca desfășurare a lucrurilor. A venit Ian „Zeul” Gillan și s-au schimbat datele problemei.

„The Book of Taliesyn”

Un alt disc chinuit, plin de experimente și de căutări de stil ale trupei. S-a „comis” însă și o capodoperă: „Wring That Neck”. Ei bine, aici vorbim de altceva.

O temă clasică de rock’n’roll dusă pe asemenea culmi… ei bine, aici vorbim de geniu. Din ce am ascultat eu, este primul fusion pe o temă rock’n’roll. O piesă perfectă. Și mai perfectă pentru că nu a avut vocea lui Rod Evans, fiind instrumentală. „Wring That Neck” este singura piesă de pe disc care merită consemnată. Dar cu 1.000 de stele!

Deep Purple III

Cântecul de lebădă al psihedelicului la Purple. Cotitura pe care și-a dorit-o Blackmore, care la ora aceea era într-o rivalitate (obsesie) personală cu Led Zeppelin.

L-a convins chiar și pe Jon Lord că trebuie să dispară din trupă Evans. Albumul a fost un rateu total pentru că Ritchie și Lord se sabotau reciproc, își comiteau șicane pe scenă în plin concert (ce-nseamnă oare să-ți acordezi chitara cu jumătate de notă mai jos doar ca orga să vină după tine ca nuca-n perete…). Nici Jon Lord nu se lăsa mai prejos. I-o trăgea lui Blackmore cam cu aceleași arme. Nu a povestit nimeni ce scântei ieșeau în sălile de repetiție sau pe la înregistrări.

Fără un faliment nu am fi știut niciodată de Deep Purple

Asta a spus-o chiar Jon Lord. Dacă o casă de discuri din SUA, „Tetragrammaton Records”, nu ar fi dat faliment, Deep Purple ar fi rămas o trupă anonimă. Criza însă a creat „o situație de criză”, exact ce-și dorea Blackmore și totul i-a venit mănușă: „Schimbăm stilul și solistul vocal”. Jon Lord nu a avut de ales, mai ales că „fițoșii” Evans și Simper, „aliații” lui contra lui Ritchie, s-au cam ofuscat la ideea că banii din America nu mai vin. Blackmore calculase bine, criza îi rezolvase problema șefiei în trupă. Pe nepusă masă s-au ivit doi tipi, cam pe aceeași felie muzicală cu Blackmore: Glover și Gillan. Păstrând proporțiile, am putea compara un transfer Messi + Ronaldo la Manchester United, la care mai jucau și Maradona, și Zidane, și Cruyff. Complicat a fost să existe un lider.

Lord era lider, lider era și Blackmore, dar publicul l-a adoptat imediat pe Gillan ca frontman și l-a pus șef pe Gillan. Nașpa situație. Blackmore făcea pistrui, Lord era în extaz. Ritchie a și avut o izbucnire ultranervoasă, spunând că într-o trupă cu o singură chitară nu vrea să fie chitara a doua.

Și de aici… șicane contra Gillan. Culmea, tot prin concert. Am avut șansa să ascult într-un studio în SUA „Strange Kind of Woman”, înregistrată live în timpul unui concert din Kansas, probabil ’72 sau ’73.

Ei bine, dialogul cu acute voce–chitară a fost un fiasco total, jenant. Blackmore și-a bătut joc pur și simplu de Gillan. I-a dat alte note, i-a dat alt tempo, l-a pus într-o situație penibilă. Înregistrarea era doar audio, dar îmi imaginez ce față avea Gillan pe scenă…

In Rock

Conflictul orgoliilor s-a accentuat în Purple, iar victoriile au alternat de-o parte și de alta. Ritchie spunea despre textele lui Gillan că sunt de copil de clasa I. Mai câștiga Lord, mai câștiga Blackmore. Prima victorie a fost însă cea a lui Lord. A impus concertul cu The Royal Philharmonic Orchestra. Primul concert simfonic rock din istoria rockului. Un experiment al lui Jon Lord, însă pe bani mulți, care au venit exact la momentul oportun de după falimentul fostei case de discuri, iar Blackmore nu a avut contraargumente. Peste ani a vorbit despre acest concert cu multe „beep”-uri, spunând că a fost cel mai sinistru compromis pe care l-a făcut în viața lui.

Trei sferturi din timp a stat în cabină, nici nu era curios să vadă cum Jon Lord evoluează împreună cu The Royal Philharmonic Orchestra din Londra. Dar, în acel concert, a fost prezentată și prima versiune a lui „Child in Time”, „capodopera” care s-a dovedit ulterior extrem de controversată din punct de vedere al originalității. Citez din Jon Lord:

„A venit Ritchie cu un single al unei trupe din America și a zis să o cântăm și noi, o modificăm. Piesa e senzațională, dar e «Bombay Calling». Au fost ani mulți de dispute și discuții. Am plătit toți, nu doar Ritchie. El a insistat ca pe disc să apară compoziție Lord–Blackmore–Glover–Gillan–Paice.”

Una peste alta, „In Rock” a fost cotitura spre hard rock și heavy metal și includerea grupului în „Sfânta Treime” heavy metal: Black Sabbath, Led Zeppelin, Deep Purple, cele mai influente trupe pentru evoluția muzicii în anii ’70.

Celelalte trei albume de studio, „Fireball”, „Machine Head” și „Who Do We Think We Are”, pe calapodul „Speed King”, înghesuite în doar doi ani, au acutizat conflictele dintre Blackmore și Gillan. Tot Lord spunea că în acea perioadă stăteau prea mult timp împreună.

Ritchie era tot mai nemulțumit de faptul că Gillan a fost adoptat de public ca lider al trupei, iar tensiunea a atins apogeul în 1973, în timpul turneului din Japonia, când Blackmore l-a determinat pe Gillan să plece. Odată cu el a plecat și Roger Glover. De altfel, Ritchie a desconsiderat mereu vocaliștii cu care a lucrat. La fel ca Gillan au pățit și Coverdale, și Ronnie James Dio, și Joe Lynn Turner. Blackmore voia un yesman, unul care să-i spună toată ziua „sărut mâna, șefu’”. Gillan și Dio aveau însă personalități puternice și nu i-au acceptat toanele.

Mark III

Rămași fără Gillan și Glover, Blackmore i-a adus peste capul colegilor și managementului pe Glenn Hughes și David Coverdale, cu intenția clară de a cot i iar stilul spre funk rock. Greul l-a dus însă Hughes, în timp ce Coverdale era vizibil copleșit de onoarea pe care a avut-o de a cânta în Purple. Ritchie îl trata ca pe fraierul trupei, unul care era și el pe-acolo. L-a creditat la mișto coautor la mai multe piese, dar fără niciun drept de a le cânta fără Purple.

„Mistreated”, de exemplu, Coverdale a putut abia recent să o cânte, deoarece Blackmore i-a interzis. Hughes, însă, a cântat-o aproape în toate concertele. Glenn Hughes, de altfel, prezenta piesa „pe care am compus-o cu Ritchie în 1973”. Și atunci de ce pe disc este creditată compoziție Blackmore–Coverdale?

„Burn” e un album bun, vândut repede în jumătate de milion de exemplare, iar „Mistreated” este capodopera acestei componente, aka Mark III, așa cum „Smoke on the Water” a fost capodopera Mark II, sau „Hush” pentru Mark I. Prin 1974, capriciile lui Blackmore deja umpluseră un pahar deja plin ochi. Jon Lord și Ian Paice, sătui până peste cap, au pus piciorul în prag și l-au făcut pe Ritchie să plece.

„Come Taste The Band”

Ador acest disc, e preferatul meu. Primul album eliberat de toanele de lider ale lui Blackmore. Stilul, fusion, și un Coverdale care acum avea voie să se implice și chiar să se impună cu adevărat în compoziții. Acum avea și el un cuvânt de spus. Din păcate vraja nu a ținut mult.

Abuzurile de toate felurile ale lui Hughes și Tommy Bolin au atins limita răbdării lui Jon Lord, care a închis trupa.

„Erau atât de drogați încât abia mai puteau ține chitara în mână, abia stăteau pe scenă. Am zis: Gata! Ajunge! Până aici!”, spunea Jon Lord.

A rămas însă capodopera Mark IV, „You Keep On Moving”, și regretul lui Coverdale, care a plâns în hohote la aflarea deciziei lui Lord. Își văzuse visul cu ochii, avea libertate totală, dar nu mai avea trupă.

N-am putut aproxima câți oameni au fost martori la un concert memorabil, ultimul show Deep Purple în România. Pentru că a fost un concert memorabil. Probabil că niciun român nu a fost martor la primul turneu Purple, dar au fost circa 20.000 la ultimul. 50 de ani de cărat muzică se încheie cu un traseu care a început la București. Nu este neapărat o mândrie, mai degrabă o șansă.

Opt ani de speranțe într-o reunire

Până în 1984, muzicienii au tot colaborat unii cu alții. Lord și Paice l-au ajutat pe Coverdale în Whitesnake, Glover i-a ajutat atât pe Blackmore în Rainbow, cât și pe Gillan.

Nu se știe exact cine a fost inițiatorul reunirii, dar au avut nevoie de 4 luni să compună noul album, pe care l-au înregistrat în august ’84 și l-au lansat în octombrie, iar fanilor li s-a împlinit un vis: gloria Mark II din nou pe scenă, iar „Perfect Strangers” este cel mai bun produs pe care l-ar fi putut crea. Succesul comeback-ului era asigurat. În presa de specialitate au apărut atunci clasamente și superlative de tipul „vocea anului”, „chitaristul anului”, „clăparul anului” etc., cu membrii Deep Purple în prim-plan.

Deci Deep Purple cap-coadă. Dacă ar fi avut și trompete, și viori, și xilofon, cu siguranță tot cei de la Purple erau pe primul loc.

Așteptarea a fost mare, lumea muzicală era dezordonată, erau tot felul de trupe efemere, de-o piesă. Comeback-ul Purple a readus seriozitatea pe scenă. Însă vraja nu putea dura o veșnicie. Toanele lui Blackmore și-au făcut iar apariția și, din nou, ținta lui a fost Gillan. Gillan a trebuit să părăsească trupa. Ritchie a jubilat și l-a adus la voce pe cel mai slab solist pe care l-a avut Deep Purple, Joe Lynn Turner, cu care Blackmore lucrase la Rainbow și care nu-i ieșea niciodată din cuvânt.

A rezultat cel mai ne-Purple disc, „Slaves and Masters”, pe care publicul și critica l-au catalogat „A Deep Rainbow Album”. Fanii, foarte dezamăgiți, l-au făcut, din nou, pe Jon Lord să se implice și l-a readus pe Gillan, peste capul lui Blackmore.

A urmat „The Battle Rages On…”, deloc memorabil, ultima contribuție a lui Ritchie Blackmore în Deep Purple, tot mai plictisit și nervos pe scenă. De altfel, a părăsit trupa în mijlocul turneului, fiind înlocuit cu Joe Satriani. Iar Satriani putea fi etern în Purple dacă nu avea alte obligații contractuale. Citez tot din Jon Lord:

„Nu mai era cu noi. Îl plictisea prezența noastră. Se supăra din te miri ce. Pleca de pe scenă din motive puerile. Fie nu-i plăcea de un cameraman care-l filma, fie de cineva din public. Mergea în cabină și stătea acolo singur.”

Steve Morse a început din alt film

Recunosc că primul album cu Steve Morse a fost, pentru mine, dezamăgitor în zona chitării. „Purpendicular” are chitara din alt film. Morse, venit de la Kansas, a mai urmat linia fostei trupe o vreme. Foarte bun albumul, dar chitara… Mă rog, mie nu mi-a plăcut. Abia la „Abandon” și „Bananas” a ajuns Morse la soundul Purple. Între timp, Jon Lord aflase că e suspect de cancer și a hotărât să părăsească grupul pentru a-și finaliza mai multe proiecte personale. Dar a lăsat trupa și Hammond-ul pe mâini bune, fără niciun conflict și cu un Don Airey, un imens muzician, care a umplut perfect locul lăsat de Lord, alături de un Gillan liniștit și plin de chef de cântat.

Povestea a mers ca unsă mai departe. „Bananas”, „Rapture of the Deep”, „Now What?!”, și „inFinite” sunt albume foarte bune. Compuse cu răbdare, în liniște.

Când au anunțat că turneul de adio va debuta la București m-am bucurat nespus, dar au fost și voci care se întrebau: „Mai cântă? Au mai scos albume?”.

Da. „inFinite” (2017), un disc proaspăt și foarte bun. Numele, din nou un mesaj ascuns într-un joc de cuvinte al lui Gillan: „inFinite” este și „in final”. La fel a fost și cu „Abandon”: „A Band On”, iar trupa a și mers mai departe. Dacă ne uităm un pic în urmă și ne aplecăm asupra celor 49 de ani de Deep Purple, ultimii 23 de ani sunt cea mai fertilă și longevivă perioadă din istoria trupei.

Din 1994, de la plecarea lui Blackmore, și până în prezent (nota redacției: 2017) sunt mulți ani în care a intervenit doar plecarea scuzabilă a lui Jon Lord. Șase albume foarte bune. Și, iată, nu au avut un line-up atât de constant atâta timp. Mark I a rezistat doi ani, Mark II aproape patru ani, Mark III trei ani, Mark IV un an. Nu pun la socoteală componentele episodice cu Satriani și Turner. Deci Mark VII + Mark VIII datează, reamintesc, de 23 de ani.

Desigur, asta și pentru că de 23 de ani Blackmore nu mai este prin zonă să tulbure apele. Trebuie să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului. Trebuie să recunoaștem că din geniul și capriciile lui s-au născut lucruri memorabile: solo-urile lui de chitară, improvizațiile, virtuozitatea și, mai ales, 95% din compozițiile trupei. Pentru nostalgici poate lipsesc excentricitățile lui, dar trebuie să recunoaștem că a trecut vremea drogurilor, a excesului de alcool și a năzbâtiilor pe scenă. În plus, nu mai sunt deloc tineri. Gillan va împlini în august 72 de ani, Ian Paice împlinește în iunie 69 de ani. Roger Glover va împlini 72 de ani în noiembrie. Nici Steve Morse nu e un puști la 63 de ani, iar Don Airey la 69 de ani. (nota redacției: cifrele sunt valabile pentru anul 2017, anul publicării articolului)

Jon Lord povestea într-un interviu pentru BBC, cu câteva luni înainte să moară:

„Blackmore este o necunoscută în continuare pentru mine. Ne știm de când eram niște copii. Cred că el a fost cel mai precis om pe care l-am cunoscut. Dincolo de perfecțiunea cu care cânta la chitară, îmi contoriza la secundă solo-urile de clape și se simțea frustrat dacă el avea cu câteva secunde mai puțin. Dar eu nu-l opream.

Nimeni nu-l oprea din improvizații. Putea cânta cât poftea, noi, în trupă, nu ne opuneam lui. Nu ne era frică de el sau de reacțiile lui, dar știam că ce va face va face bine. El, însă, era cu ochii pe ceas, eu nu. Am avut conflicte mari cu el. Nu era vorba de concepție, de stil, doar despre timp. O dată, prin 1972, la München, a avut un solo de 20 de minute. Publicul începea chiar să plece, dar el trebuia să depășească timpul meu și să stabilească el un record. Dificil prieten.”

De ce nu cântă „Child in Time”?

Păi cine s-o mai cânte? Gillan a cântat-o ultima oară acum 25 de ani și nici atunci nu a mai putut lua acutele din tinerețe. Dar nu pentru „Child in Time” trebuie să vezi Deep Purple. Au o istorie fabuloasă în spate și a fost o onoare să-i vedem la turneul de adio. Pe de altă parte există regretul că Gillan în continuare refuză categoric să cânte piesele din perioada Coverdale.

Aș fi vrut, de exemplu, să aud „Mistreated”, „You Keep On Moving” sau „Burn” cu vocea lui Gillan. Însă n-aș fi putut asculta „Soldier of Fortune”. Aici îi dau dreptate. Pe de altă parte, Coverdale nu a avut nicio emoție să încerce „Child in Time”, în Japonia. Nu i-au ieșit acutele, dar l-a ajutat Glenn Hughes (între noi fie vorba, Hughes este mai bun și ca Ian Gillan, și ca David Coverdale, însă abuzurile de droguri și de alcool, plus dragostea pentru chitara bass, i-au plasat vocea pe planul doi).

Text de Adi Munteanu preluat din Revista Sunete, ediția de vară 2017

Nota redacției: Deep Purple a anunțat un concert în România, pe data de 1 octombrie 2026, ce va avea loc la Cluj-Napoca, pe BT Arena.