Jim Morrison – O rugă americană (8 decembrie 1943 – 3 iulie 1971)
„Do you know the warm progress under the stars?
Do you know we exist?
Have you forgotten the keys to the kingdom?
Have you been born yet & are you alive?”
Jim Morrison – An American Prayer
Poezia adevărată nu spune nimic, ea doar te face să-ți depășești limitele. Îți deschide toate porțile. Tu intri pe care îți convine. Tocmai de aceea poezia este eternă. Nimic nu poate supraviețui unui holocaust în afară de poezie și piese. Nimeni nu poate ține minte un roman întreg, nimeni nu poate povesti un film ori descrie în detaliu o sculptură sau o pictură, dar atâta timp cât există oameni, versurile mai au o șansă…, filosofa Morrison într-un auto-interviu.
Dacă ne punem inventivitatea la lucru și înlocuim cuvântul „poezie” cu numele lui Jim Morrison, realizăm că fragmentul îi descrie perfect personalitatea. Dincolo de beție, droguri, sex și indecență a existat și încă mai există poezia lui. Versuri în dezacord, sensuri încâlcite, dar eterne. Porți mereu deschise. Niciodată închise. Pentru că, atâta vreme cât va exista muzică, va continua să existe și Jim Morrison… prin The Doors, bineînțeles!
Este de-a dreptul bizar și un pic supărător pentru unii admiratori ai cântărețului faptul că el a rămas în mintea celor mai mulți prin piesa „Light My Fire”. Dacă menționezi cuiva, mai ales unui necunoscător al universului Doors, numele trupei, omul îți va replica imediat titlul piesei și va și fredona câteva secunde. Total greșit, mai ales că piesa nu are mare legătură cu Jim Morrison, în afara faptului că a cântat-o (și, e adevărat, o mai improviza). Și ca să nu mă întind, mă limitez deocamdată la atât…
Pe 8 decembrie Jim Morrison ar fi împlinit 82 de ani. Poate că ar fi fost un bătrân bărbos și cufundat în gânduri. Poate că s-ar fi sinucis, ca Hemingway. Poate că ar fi renunțat la libertatea pe care o adora atât de mult și s-ar fi plafonat. Poate da, poate nu… Dar poate că e mai bine așa cum s-a întâmplat. Astfel, Jim Morrison a rămas o prezență permanentă, care nu ține cont de trecerea timpului. Pentru că Jim Morrison este încă în viață!
Dincolo de ireal, realul
„Încercarea de a găsi modele de urmat în viață este un pas către distrugere”, spune Paulo Coelho.
Afirmația i se potrivește mai mult decât bine lui Jim Morrison, omul care a fost, el însuși, un model. Un model cu susținători care îl urmau pe drumul pierzaniei.
„Comparațiile sunt inutile și hidoase. Îți limitează gândirea. Dacă tot întrebi de comparații, la fel de bine mă poți întreba cum îmi văd palma stângă”, replica Morrison unui reporter care voia o lămurire legată de asemănarea dintre el și Mick Jagger.
Morrison nu doar că nu avea nevoie de comparații, dar nici nu putea fi comparat. El și-a ghidat singur destinul, de la relativ la absolut, de la nimic la tot, de la finit la infinit. A pus pariu cu moartea pe propriul lui eu. Cine a ieșit învingător din înfruntarea aceasta nu are cum să știe nimeni.
Pentru mulți a existat mult timp întrebarea: Jim Morrison sau The Doors?
Pentru că, automat, când amintești numele trupei, te gândești la Jim Morrison, iar când zici „Morrison”, gândul ți se întoarce la The Doors. Oare cum ar fi fost dacă formația intra în istorie cu Manzarek, Krieger sau chiar Densmore la voce? Am mai fi vorbit azi despre The Doors ca despre trupa paradoxală, cu versuri bizare și show-uri care se lăsau cu arestări? Cel mai probabil nu. Fără un Morrison, The Doors ar fi avut șanse să rămână doar o formație supusă exigențelor anilor ’60–’70, ani dominați de libertinaj sexual și spiritual. Dar nimic mai mult.
Piesele și-ar fi pierdut valoarea și impactul dacă Jim nu se desfășura pe scenă așa cum o făcea: desfrânat și spontan, inserând versuri obscene între piese. Fără prezența lui acaparatoare, The Doors nu ar mai fi The Doors așa cum îi avem azi în minte și suflet.
Având în vedere că titlul acestui articol este Jim Morrison – O rugă americană, pare logic să insist mai mult pe personalitatea cântărețului decât pe trupă. Sau poate că ar trebui să evidențiez la fel de apăsat și pe poetul Jim Morrison, cel care, de fapt, a clădit legenda. Versurile lui, nu scandalurile, sunt esența mitului. Creația lui este astăzi mai prizată ca niciodată. De ce? Pentru că trăim o epocă în care semnificațiile și interpretările ne-au devenit un modus vivendi. Suntem atât de constrânși încât ne agățăm de fiecare particulă de viață, dându-i o explicație sub pretextul libertății.
Aiurea… Libertatea nu înseamnă explicații; este eliberarea sinelui. Cam asta a făcut și Morrison, creația lui paradoxală fiind obscură tocmai din cauza spiritului său care transcendea realul. Desigur, toate acestea se petreceau cu mintea afundată în droguri și băutură, dar altfel nu se putea produce sclipirea. Drogurile au contribuit la opera lui Morrison. Omul își permitea luxul, doar se autoproclamase Regele Șopârlă, „cu atribuții” la curtea umanității: „I’m the Lizard King and I can do anything!” Și chiar și-a permis mai mult decât sugerează cuvântul „orice”.
Totuși, dincolo de mirajul acesta, Morrison are o poveste simplă, care începe tot cu începutul.
Pe 8 decembrie 1943, în Melbourne, Florida, se deschide o poartă. Pe ea intră James Douglas Morrison.
„Sunt un săgetător, cel mai filosofic dintre toate zodiile. Dar eu nu cred în abureala asta cu astrologia. Tot ce știu e că vreau să plec de aici înainte ca tot rahatul ăsta să se împută”, avea să mărturisească el peste ani.
Crescut într-o familie cu un tată mult prea restrictiv, Jim, fire rebelă și imprevizibilă, se simte înfrânt, dar în loc să-și suprime sentimentele, evadează în propria lume. O lume fantezistă, inventată ca să se regăsească.
Steve și Clara Morrison – părinții lui Jim – sunt nevoiți să se mute des, ca urmare a serviciului tatălui, ofițer de marină. Toate aceste schimbări îi vor afecta modul de a gândi și de a simți. Instabilitatea îl fragilizează, dar îl și adâncește în idealurile sale. Viața austeră îl împinge să caute lumina de la capătul tunelului. De mic copil este obsedat de tema morții, temă care îl va bântui toată viața.
Pe albumul post-mortem An American Prayer, care adună laolaltă poemele sale, își găsește loc povestirea „Dawn’s Highway”. Este vorba despre relatarea unei întâmplări – adevărate sau născocite, nu se poate spune cu exactitate – despre un grup de amerindieni morți pe o autostradă și zăriți de micul Jim, care nu avea mai mult de 3 sau 4 ani la momentul respectiv.
Tot el își amintește cum sufletele morților și-ar fi găsit lăcaș în mintea lui și i-ar fi posedat sufletul. Mult mai târziu, când Jim avea să devină simbolul epocii rock, în timpul concertelor era deseori dominat de aceste „spirite”. De aici i se trage și porecla Electric Shaman, iar și piesa „Shaman’s Blues” are ceva rădăcini în această întâmplare („How you must think and wonder how I must feel / Out on the meadow while you’re on the field / I’m alone for you, and I cry”).
Întrebarea de final din „Dawn’s Highway” este depășită, ca profunzime dar și ca realism, doar de răspuns:
„Indians scattered on dawn’s highway bleeding
Ghosts crowd the young child’s fragile eggshell mind.
Indian, Indian what did you die for?
Indian says nothing at all.”
Inteligența și atracția pentru lectură îi sunt tovarăși de nădejde în adolescență. Îi descoperă, rând pe rând, pe Nietzsche, Plutarch, Balzac, Joyce, Blake și, nu în ultimul rând, simbolismul francez. Versurile lui Rimbaud și Baudelaire îl vor călăuzi spre fantasticul tărâm al creației personale. Evident că influențele artiștilor francezi se vor resimți, peste ani, în versurile apocaliptice ale trupei. Va domina, peste toate, prezența spirituală, dar și fizică, a lui Rimbaud.
„Wild Child” (The Soft Parade) este o odă, dacă vreți, închinată poetului simbolist, fascinat de misterul și de partea întunecată a Africii. Așa se explică ultimul vers din „Wild Child”: „Do you remember when we were in Africa?”
Întrebarea îi este adresată direct lui Rimbaud, poetul pe care Morrison îl preaslăvește:
„Wild child, full of grace / Savior of the human race / Your cool face”.
O altă referire la continentul negru o găsim într-una din poeziile lui Morrison, inclusă în albumul An American Prayer: „The world on fire… taxi from Africa…” Să fie un alt vers dedicat simbolistului francez?
Ruta parcursă de familia Morrison este Florida – New Mexico – Virginia. Jim se face remarcat ca un adolescent plin de viață, încântat de petreceri. Frecventează localurile de noapte și prinde gustul muzicii. Presley, Sinatra… Ce mai, este un personaj popular! Cu toate aceste „preocupări” pe cap, absoarbe cu aceeași sete literatura, scrie poezii, desenează și pictează. Devine un maniac dependent de tot ce înseamnă artă. Dar lectura nu este singura „dependență”. Marea lui iubire și cel mai bun prieten îi devin drogurile. Mai întâi marijuana, de la care trece la metode mai grele de „inspirație”.
După absolvirea liceului locuiește o perioadă cu bunicii, în Florida – mutare făcută, desigur, la ordinele ofițerului de marină, tatăl lui. Oare din perioada aceasta se inspiră când scrie „Land Ho!” – „Grandma loves a sailor, who sailed the frozen sea / Grandpa was that whaler, and he took me on his knee”?
În această perioadă cochetează și cu teatrul, ca o fază premergătoare cursurilor de cinematografie. La Universitatea din Florida, Jim face cunoștință cu filosofia (dacă mai era nevoie…) și psihologia, discipline care îl vor influența ani buni. Viața de student se împarte între cursuri – acum urmează cursurile de cinematografie – și plimbări pe plaja Venice, unde scrie versuri sub influența narcoticelor.
În viață nu se petrece nimic întâmplător, așa cum nici Morrison nu-l întâlnește „din greșeală” pe Ray Manzarek, viitor membru The Doors. Plaja este, cum ar veni, locul de naștere al trupei. Nu e de mirare că motivul apei va primi un loc atât de special în tot ce a scris Jim.
Iată doar câteva mostre „umede”:
„We came down / The rivers & highways / We came down from forests & falls” („The Celebration of the Lizard”),
„My first flash of Eden we race down to the sea / Standing there on freedom’s shore” („Waiting for the Sun”),
„Riders on the storm, riders on the storm / Into this house we’re born, into this world we’re thrown” („Riders on the Storm”).
Sau elemente care servesc drept pod către lumea Apei. trebuie doar să ne gândim la „Ship of Fools”, „Moonlight Drive”, „Crystal Ship” – iar lista ar putea continua.
We want the word and we want it now!!!
Dacă tot am ajuns să discut despre piesele trupei, normal că nu pot să sar peste istoria ei. După cum menționam pe la sfertul articolului, dacă totul are un început, în povestea The Doors putem adăuga că totul are și un sfârșit: „The End”. Pentru că aceasta este piesa de identificare a trupei, cu apoteoticele versuri:
„This is the end / Beautiful friend / This is the end, my only friend, the end / Of our elaborate plans, the end”.
Și să trecem la The Doors… Aminteam de plimbările lui Jim pe nisipul din Venice Beach, unde dă nas în nas cu Manzarek (coleg cu el la cinematografie). Morrison, în acel moment, îi are la suflet pe Dylan Thomas, Jung și Nietzsche, așa că este firesc ca lucrările lui lirice să fie „pătate” de aceste prezențe. Jim este fascinat de film.
„Atracția către cinematografie constă în frica de moarte. Filmele creează un fel de eternitate iluzorie”, mărturisea el.
Deși a realizat câteva scurtmetraje, nimerește totuși în industria muzicii. Manzarek cânta atunci în Rick & The Ravens, iar versurile lui Jim îl impresionează atât de mult încât îi propune să li se alăture. Așa se formează „sâmburele” Doors, cu frații Manzarek (trei la număr), Jim și John Densmore, un tip cunoscut de Ray prin comunitățile hippie. Și începe nebunia. Se înregistrează câteva piese, iar băieții bat la ușile caselor de discuri. Textele sunt misterioase, toate invocând tema morții și depășirea vieții:
„You know the day destroys the night, night divides the day / Tried to run, tried to hide / Break on through to the other side”.
Un nou membru se alătură trupei, Robby Krieger, cel care va compune unele dintre piesele Doors. Columbia Records le acordă oarece atenție, dar nu destulă, astfel încât colaborarea se termină repede. În sfârșit, The Doors se stabilizează în formula cu care va rămâne în istorie: Jim Morrison (voce), Ray Manzarek (clape), Robby Krieger (chitară) și John Densmore (tobe).
Numele trupei – The Doors – este ideea lui Jim și vine dintr-un citat atribuit lui William Blake: „There are things known and there are things unknown and in between are the doors”, care, într-o traducere aproximativă, sună așa:
„Există cunoscutul și necunoscutul. Între ele sunt porțile”.
Denumirea face trimitere și la eseul lui Aldous Huxley, „The Doors of Perception” („Porțile percepției”). Iată-ne ajunși la porțile larg deschise ale legendei THE DOORS!
Come on baby, light my fire!
Morrison numește Los Angeles-ul „City of light / City of night” în „L.A. Woman”, piesă în care surprinde vraja și farmecul orașului:
„I see your hair is burning, hills are filled with fire”, „Drivin’ down your freeway, midnight alleys roam / Cops in cars, the topless bars…”.
Ajunsă deja o trupă cu renume, The Doors este prezentată la un moment dat cu formula:
„Doamnelor și domnilor! Din Los Angeles, California… THE DOORS!” Trupa devine, practic, sinonimă cu L.A.
Într-o seară, băieții cântă într-un club respectat din L.A. (Whisky a Go Go), unde sunt remarcați de Jack Holzman, de la Elektra Records. Acesta decide să-i contracteze, după insistențele lui Arthur Lee (Love) – The Doors cântă deja în deschiderea unor trupe ca Seeds, Love, Music Machine. Așa că 1966 și 1967 sunt anii în care lucrurile încep să prindă contur. Publicul asimilează cu plăcere muzica și versurile trupei, dar, cu mai multă plăcere, Jim asimilează drogurile.
The Doors înregistrează primul album, intitulat simplu The Doors (1967). Discul devine unul dintre cele mai apreciate și mai căutate din istoria trupei. Din păcate, niciunul dintre albumele următoare nu se ridică la nivelul primului. Conține piese care devin repede hituri: „Break On Through”, „Soul Kitchen”, „The End”, „Light My Fire”.
Ultima sparge gheața și le aduce consacrarea. „Light My Fire” tronează trei săptămâni în topuri și devine single-ul anului. Oare încep să devină o trupă comercială, cu cele mai multe „cel mai”? Nici pe departe. Atâta vreme cât există Jim Morrison, iar versurile sale domină imaginea trupei, nu se poate vorbi de comercial în sens facil.
Cum să fie comercială o piesă care spune:
„The days are bright and filled with pain / Enclose me in your gentle rain”? (Crystal Ship).
Jim bea de stinge și asta se simte la concerte. Improvizează la fiecare piesă, fără să țină cont de nimeni și de nimic. Normal că „The End” – cu mesajul ei tenebros, despre incest și crimă – devine mai agresivă și mai perversă live: „Father?” / „Yes, son?” / „I want to kill you.” / „Mother?” / „I want to… FUCK YOU!” „Fuck you, momma, all night long, you heard me! / I’m gonna love you all night, baby!”, continuă Jim pe scenă.
Această variantă a piesei este inclusă pe albumul Absolutely Live, care conține înregistrări din concertele susținute în Statele Unite între 1969–1970.
Evident, Jim nu se poate abține nici la „Light My Fire”, ale cărei versuri le „reinventează” după plac: „Come on baby… bite my wire!”. La un concert se prezintă deja „stuffat” și continuă să bea. Despre dependența de droguri și alcool, Morrison spunea: „Toate astea, pentru mine, nu înseamnă sinucidere, ci doar capitulare”.
Partea a doua a albumului Absolutely Live include varianta „revizuită și adăugită” a piesei „Light My Fire”. Jim inserează în compoziția lui Krieger bucăți din propriile scrieri:
„It was the greatest night of my life
Although I still had not found a wife
I had my friends right there beside me
We were close together, we tripped the wall, we scaled the graveyard
Ancient shapes were all around us, the wet dew felt fresh beside the fog
Two made love in an ancient spot
One chased a rabbit into the dark
A girl got drunk and balled the dead
And I gave empty sermons to my head
Cemetery cool and quiet
Hate to leave your sacred lay
Dread the milky coming of the day.”
În plus, Jim obișnuia să arunce chibrituri aprinse în public, ca să „aprindă” atmosfera. Iată o cronică de concert scrisă de Gloria Stavers, prima jurnalistă adevărată de muzică, creatoarea revistei 16 Magazine:
„Când Jim cântă «Light My Fire» – și parcă o cântă pentru tine – toată sala se luminează. Atmosfera se aprinde încetul cu încetul, până ce totul ia foc! Dar nu te deranjează. Din contră… E focul despre care cântă Jim. E focul pe care Jim îl știe atât de bine și spontan îl știi și tu!!! Te absoarbe și te consumă prezența lui vibrantă și vocea lui senzațională. Este electric. Este magic. Arde! Și îți dă și ție toate astea.” (Meet Jim Morrison – Gloria Stavers, 16 Magazine, 6 decembrie 1967).
Poate că la acest elogiu se adaugă și o doză de subiectivism, având în vedere că reporterul avea o aventură cu Jim, aventură rezumată la sex. Jim era un pic rău cu Gloria. Aveau o relație „minunată”, se întâlneau peste tot, iar ea îi oferea cele mai „betonate” partide de sex oral. „Pleca în călătorii mistice, unde el se dematerializa”, povestește un cunoscut de-al Gloriei.
„Jim era plecat din oraș. Într-o zi a sunat-o și i-a zis că o așteaptă într-un hotel. Ea s-a prezentat strigând «Jim! Jim!» și s-a speriat când a văzut că nu primește niciun răspuns. Era singură în camera de hotel. A ieșit repede, a urcat într-un taxi să meargă acasă. A sunat telefonul. Era Jim. Ea, isterizată, l-a luat la rost: de ce n-a venit? Jim i-a răspuns degajat și sarcastic: «Dar nu te-ai uitat sub pat?»”
În orice caz, Gloria Stavers a fost un personaj important atât în presa muzicală, cât și în viața lui Jim. Ea este autoarea celebrei serii de fotografii cu Jim la bustul gol, cu colierul de inspirație amerindiană la gât.
„Gloria era foarte stăpână și autoritară în munca ei”, povestește un ziarist. „Când vedetele își țineau conferințele de presă, ea nu trebuia să aștepte niciodată la rând; era invitată direct în cabină.” Și totuși, Jim a subjugat-o…
În viața lui Morrison au existat două femei care l-au influențat într-un mod mai mult sau mai puțin pozitiv. Una era Pamela Courson, cea care i-a fost alături până la moarte, iar cealaltă, Patricia Kennealy, pe care a luat-o de nevastă conform unui ritual celtic, în care amândoi s-au tăiat și și-au băut sângele. Pe Pamela, Jim o întâlnise cu ceva vreme în urmă, pe când abia se apuca de muzică. Relația lor, bizară, a trecut testul timpului. Jim o descrie astfel în „The Celebration of the Lizard”:
„Old she is not… young / Her dark red hair / The white soft skin”.
În filmul lui Oliver Stone, The Doors (1991), Morrison se îndrăgostește de ea pe fundalul piesei „Love Street” (Waiting for the Sun). Prietenii își amintesc că Jim o trata adesea fără respect, înșelând-o ori de câte ori avea ocazia. Dar nimeni nu poate nega că ea a ocupat un loc major în viața starului. Toate poeziile i le-a dedicat ei și i-a compus „Queen of the Highway”, piesă prin care își mărturisește iubirea și îi cere scuze pentru toate relele făcute, desigur, în stilul lui:
„She was a princess, queen of the highway”, „He was a monster black dressed in leather”.
Jim Morrison devenise deja vedeta rock care se îmbrăca în pantaloni strâmți de piele și cămașă albă, creând o alură demonică și totuși inocentă. Patricia, cealaltă „doamnă”, se confesează în cartea „Strange Days: My Life with and without Jim Morrison”, dedicată aventurii cu Regele Șopârlă. Ea susține că îl cunoscuse pe Jim cel retras și treaz, afectuos, nu pe drogatul din lumina reflectoarelor. Era convinsă că Morrison a rămas atâta timp lângă Pamela doar pentru că aceasta îi tolera dependența – ba chiar se droga alături de el.
Ca și primul, al doilea album, Strange Days (1967), ajunge în poziții fruntașe în topuri, deși diferă mult de The Doors. Muzica își pierde din forță, versurile parcă nu mai surprind prezentul. Totul capătă o tentă melodramatică: „People Are Strange”, „Unhappy Girl”, „Love Me Two Times” (altă compoziție Krieger), dar și „When the Music’s Over”.
Morrison devine celebru din două motive: muzica și comportamentul indecent. În 1967 provoacă un scandal rămas în istorie drept incidentul din New Haven, unde îi înjură pe polițiști de pe scenă. Aceștia reacționează și îl saltă. Nu era un act conștient de „răzvrătire”, ci mai degrabă efectul narcoticelor care îi clocoteau în sânge.
Waiting for the Sun (1968) este al treilea album, din care se extrage single-ul „Hello, I Love You”, intrat în topuri la nici o lună după lansare. Albumul apare în plin război din Vietnam, când o întreagă națiune fierbe. Unii fani au considerat că The Doors nu a luptat destul, prin muzică, împotriva războiului, așa cum se întâmpla în epocă. „The Unknown Soldier” este poate cea mai sugestivă piesă a trupei pe tema conflictului din Vietnam. Tot în anul lansării celui de-al treilea album apare și volumul de poeme „New Creatures”.
Viitorul e nesigur, iar sfârșitul mereu aproape
Chiar dacă trupa trece printr-o gravă criză de creativitate și originalitate, Morrison se concentrează asupra poeziei. The Doors pare să nu-l mai intereseze (dar oare când l-a interesat cu adevărat?), iar de viață pare să se fi săturat, inclusiv de propria persoană. Se încearcă resuscitarea situației. The Soft Parade nu reușește să readucă formația la nivelul de altădată. Este un album slab, fără consistență. Influența poetică a lui Jim se simte, dar versurile lui nu sunt înțelese și devin inaccesibile publicului larg. Deloc un motiv de supărare pentru Morrison, care este atras de necunoscut, de moarte. Se joacă cu viața lui și nu are nicio intenție să câștige.
Cât de apăsat sună „Riders on the Storm” (L.A. Woman), cu versurile care cad peste tine precum ploaia de pe fundal. Să fie angoasele cântărețului, lacrimile „minții universale”? Ca totul să fie complet, Jim este arestat în 1969, la un concert la Miami, unde instigă publicul să bea cu el și să-l „iubească”. La un moment dat își desface pantalonii și își expune organul genital, simulând masturbarea. Haos… Ca urmare a gestului – probabil gustat doar de unii fani – este arestat.
Obsesia lui rămâne însă creația, astfel că mai apare o culegere de versuri, „The Lords”. În auto-interviul amintit la început, Morrison se confesează:
„Am ținut foarte multe cărțulii pe vremea când eram în liceu… Îmi notam chestii noapte de noapte. Poate că, dacă nu le aruncam, nu mai eram în stare să scriu ceva original în viața mea. Știi, ceea ce scriam eu acolo erau de fapt niște transcrieri ale unor gânduri pe care le citisem pe ici, pe colo. Dacă nu scăpam de ele, nu deveneam niciodată liber”.
La sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70, The Doors se confruntă și cu lipsa de inspirație, și cu probleme financiare. Se apropie sfârșitul, chiar dacă nimeni nu o spune direct. Jim Morrison nu-și mai găsește muza, astfel că se refugiază în alcool. La înregistrările albumului L.A. Woman (1971), vocea lui este răgușită și sună de parcă ar avea 50 de ani. Cu trei pachete de țigări pe zi și straturi de grăsime depuse pe el, se îneacă și își pierde suflul în timpul cântărilor. Nu mai este nimic de făcut. Nu mai este nimeni. Doar sfârșitul…
Paris. Jim și Pamela evadează în patria poeziei, în speranța de a regăsi viața. Jim speră ca muza lui să renască, mai ales că îi are „aproape” pe Rimbaud și Baudelaire. Dincolo, în State, se speră reînființarea Doors-ului. Cu Jim în Franța, The Doors pare prea puțin interesant. Ce ar însemna The Doors fără poezia și lascivitatea lui Morrison? Doar o trupă care a fost cândva adorată și acum nu vrea să accepte că totul s-a dus naibii.
Dacă plecarea lui Jim a șchiopătat trupa, moartea lui a băgat-o în pământ. Jim Morrison moare în 1971, iar trupa în 1972. Despre moartea formației nu s-a vorbit și nu se vorbește nici acum, dar despre dispariția subită a lui Jim s-a comentat multă vreme. Oficial, a murit în urma unui stop cardiac, însă există variante care susțin că, de fapt, n-a murit și trăiește undeva. Așa se întâmplă de fiecare dată când dispare un star uriaș: apar zvonuri – „trăiește!”, „n-a murit!”.
Dacă Jim Morrison a murit sau nu este ca întrebarea „există sau nu viață dincolo de moarte?” (scuzați comparația!), tocmai pentru că fiecare este liber să creadă ce vrea. Dorința cea mai arzătoare a lui Jim era libertatea: „Bird of prey / Flying high / Gently pass on by”. La fel, fiecare este liber să înțeleagă existența lui Morrison cum crede.
În 1991, Oliver Stone prezintă lumii propria viziune asupra cântărețului The Doors. Filmul devine repede cult, nu doar pentru fani, ci și pentru cei care „privesc fenomenul” din afară. Regizorul insistă mai mult pe cântărețul Jim Morrison, iar montajul său nervos dă dinamism peliculei. Păcat doar că poetul Morrison nu are un rol mai consistent…
În Père Lachaise, cimitirul unde este îngropat, Morrison a fost recunoscut, în sfârșit, ca poet, așa cum și-a dorit toată viața. Pe mormântul lui scrie doar atât:
Jim Morrison 1943–1971, Artiste, Poète, Compositeur.
Text de Timea Gyurka – Revista Sunete, nr.5, decembrie 2003/ianuarie 2004
The Doors – discografie
- The Doors – 1967
- Strange Days – 1967
- Waiting for the Sun – 1968
- The Soft Parade – 1969
- Morrison Hotel – 1970
- L.A. Woman – 1971
Poze: www.facebook.com/JimMorrison
Nota redacției
Cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la înființare, The Doors readuc pe marile ecrane documentarul „When You’re Strange” (2009), într-o versiune remasterizată 4K, care va include și o nouă interpretare a piesei „Riders on the Storm” cu membrii fondatori John Densmore și Robby Krieger.
Versiunea remasterizată va fi proiectată și în cinematografele din România, în zilele de 4 și 6 decembrie.
