The Doors întruchipează ideea de infinitate absolută, tradusă prin capacitatea de transcendere a versurilor care le alcătuiesc piesele și verificată de-a lungul mai multor generații, dacă privim la fascinația pe care testamentul lor muzical continuă să o genereze.
Acest lucru se datorează în principal personalității enciclopedice a frontmanului Jim Morrison, zoroastrul spiritual și intelectual al anilor ’60, poetul care a metamorfozat rock-ul într-un telescop îndreptat deopotrivă către abisurile ființei limitate și către spectrul astral al universului nelimitat.
Muzica The Doors înseamnă un receptor metafizic ce se racordează la ritmurile cosmosului, un receptacul catalizat de două constante de polaritate opusă: libido-ul și destrudo-ul. Premisa care activează această veritabilă praștie îndreptată dinspre imanența existenței către transcendența inexistenței este reprezentată de originarul unei experiențe revelatoare care guvernează imaginarul contemplativului James Douglas Morrison.
Prin descoperirea acestei geneze a imaginarului lui Morrison se poate ajunge la nucleul cel mai dens al poemelor sale, a căror unicitate constituie imensa forță de generare a unei fascinații perpetue.
Punctul de plecare al personalității fundamental distincte a poetului se situează în perioada copilăriei, la vârsta de patru ani, când devine martorul involuntar al unei scene ucigașe, scenă ce va orbita obsesiv și permanent în jurul său pe tot parcursul existenței sale.
Într-un cadru al crepusculului, copilul asistă la o moarte nu atât explicită, aceea a împușcării unei familii de paria indieni, într-o rezervație, cât mai ales implicită: un apocalips al dezumanizării ființei omnipotente, cu drept de viață și de moarte asupra unui univers ce va fi de acum înainte în continuă destrămare.
Decorul asasinării unor indieni se va aprinde în imaginarul copilului și va semnifica ariditatea lăuntricului uman și deșertăciunea spiritualității unui popor care se închină unui dumnezeu inexistent.
Îmi impun o hermeneutică freudiană pentru a ajunge la simbolistica operei lui Jim Morrison și la depistarea manierei în care această experiență se transformă din traumatică în una revelatoare. Psihanalitic interpretând această scenă, moartea nenaturală a unor adulți se imprimă adânc, asemenea șanțurilor pe un vinil, în conștientul unei ființe atât de tinere, conștient ce este extrem de maleabil și absorbant la vârsta de patru ani.
Cele trei stadii ale ființei umane sunt supuse unei velocități repetitive, astfel structura mentală a omului suferă un ciclu care începe și se sfârșește în inconștient. Un spectacol vizual ca scena unei morți la care se asistă în copilăria timpurie este filtrată de conștient în prepubertate și transmisă involutiv către subconștient, apoi, la rândul ei, este împinsă și mai adânc în substratul cel mai profund al mentalului, anume în inconștient, în perioada pubertății și preadolescenței.
Aceste schimbări sunt proprii oricărei ființe umane, însă pot avea repercusiuni diverse în funcție de formarea educațională pe care o dobândește fiecare ființă individuală.
Astfel, personalitatea adolescentului Jim Morrison va fi scindată din cauza modalității invazive în care părinții copilului James Morrison vor încerca să îi șteargă din memorie scena morții. Perceperea unei morți lugubre va fi închistată într-o carcasă nonemotivă – desigur, pentru a crea copilului un spațiu securizant –, însă traseul pe care personalitatea închizitorie și introvertă a lui Jim îl va suferi nu se va circumscrie tendinței de reprimare a emoțiilor pe care i-o induce tatăl.
În consecință, această schismă a consumării pe deplin a unei trăiri firești, involuntare, va crea turbulențe în capacitatea receptivă a tânărului și se va comporta ca o reacție patricidă, deoarece influențează în mod intrinsec sentimentul de dispreț pe care îl resimte pentru meseria tatălui său.
Ofițer de marină, George Stephen Morrison aduce, prin natura slujbei, instabilitate fizică și emoțională familiei, care va fi nevoită să își schimbe locuința în funcție de ordinele primite de patriarh. Aceste migrații nomade vor perturba dorința inconștientă de stabilitate a lui James, care va adopta în scurt timp un stil de viață care stă sub astrul relativității principiilor și al libertinismului.
Reprimarea unui sentiment de compasiune și violență împotriva tatălui constituie turnura decisivă, radicală a existenței individului Jim. Odată împinsă în inconștient, sursa indivizibilă a tuturor pornirilor instinctuale, ura exercitată împotriva unui tată autoritar, insipid, se va răsfrânge continuu asupra temperamentului său, într-un flux de energie negativă menită să anihileze orice relație sau sentiment în ceea ce-l privește.
Tocmai prin prisma acestei reprimări, percepția lui Jim va fi alterată de-a lungul timpului, el relatând evenimentul mai târziu, în biografia No One Here Gets Out Alive, într-un mod teatral, metaforizant, mult diferit de cel din realitate, dar corect din punctul de vedere al felului în care conștiința sa scindată i-a repercutat. Memoria lui Jim a falsificat poetic evenimentul, vorbind despre indieni stigmatizați, împrăștiați prin tot deșertul, agonizând, sângerând în drumul spre moarte.
Considerațiile lui nu își găsesc identificare în The Doors, autobiografia concepută de colegii săi, unde sora lui Jim și-a adus contribuția, declarând pentru Ray Manzarek și Robbie Krieger faptul că ea nu își amintește ca lucrurile să fi stat într-adevăr așa.
Aceste diferențe de percepție asupra unui eveniment stau mărturie faptului că Jim se individualiza asumat ca poetul ce urma să fie, resimțind intens, din subconștient, această experiență cu valențe revelatoare în ceea ce privește sentimentul său de respingere față de tată, care a stat la baza afinității pentru libertatea ființei.
Descătușat de orice frontieră educațională, Jim Morrison alege să privească dezgolit spiritual prin caleidoscopul vizionarului William Blake și rezonează puternic la filozofia nietzscheană.
Jim dorește abrogarea barierelor culturale arhaicopatriarhale, clișeizate, formându-și un eden artificial, condiționându-se prin cei doi autori pentru ca, într-un final, să ajungă la o structură cultă personalizată, profund intelectualizată și originală. Focusul său a fost eliberarea simțurilor, demistificarea unui senzorial superior materialității și organicității omului, descoperirea segmentului incipient al infinitului, ca un prag de ascensiune spirituală spre energia eternității universale.
Planeta Zero pe care exista metafizic poetul Jim Morrison se sprijinea pe doi piloni, doi axis mundi: sunetul muzical și poemul – primul ca un astru diurn, raționalizant, influențat de teoriile lui Nietzsche; ultimul ca un astru nocturn, centrat pe emoție și transcendență, prin testamentul poetic al lui Blake. La congruența acestor două emisfere se situa Regele Șopârlă, în introspecție… O viziune idiosincratică, postromantică, demiurgică, resemantizată a omului ca Dumnezeu absolut, desăvârșit.
Pentru Jim, imaginația era un corpus dumnezeiesc și sămânța arborelui etern, un mod de a exista și a ființa: fără imaginație nu ești Dumnezeu, nu există, deci, Dumnezeu. Biblia ne-Sfântă a poetului Jim Morrison are ca primă poruncă dintr-un decalog nescris găsirea unicității ființei, care se traduce prin fuziunea trupului cu spiritul.
Fidel imaginarului indus și prin funcția alotropică a narcoticelor, dar și prin forțarea limitelor corporalității, Jim se portretizează ca un poet mistic al chakrelor, auroral în expresie vocală, decadent și malign în expresie mentală.
Inadaptat recurențelor războinice, discursul său oscilează molecular între un libido dezinhibat și un destrudo apocaliptic. Coardele sale vocale ascund încă note neconceptualizate, furii și ordalii onirice. Muzica colegilor săi de scenă este insuficientă în a-i magnetiza principiile.
Reproșul său adresat lui Manzarek este lipsa curajului de a face ferfeniță tiparul partiturilor, strigătul împotriva lui Krieger e o grimasă a chitarei în fața autocenzurii. Volumul de poeme trebuie să fie strivit în palma publicului și să ia forma unei trompete a manifestului contra concesiilor. Falusul e liber să circule pe plaja lividității omului; să te căsătorești înseamnă să te prostituezi asumat și încântat.
Existențialismul lui Morrison îi îmbibă retorica cu precepte ateiste, însă Jim vizează totuși un teism pur, interiorizant, atins prin rafinarea capacităților unui șaman care se autoeternizează. Morgana transelor sale este Dumnezeul, alt zeu mai real și mai palpabil nu există; Dumnezeul armatei scrijelite de napalm este unul volatil sau, în cel mai bun caz, mort.
Testamentar lui Nietzsche, Jim survolează ideea de putere autonomă: grația moralității este doar o chestiune inventată pentru a lipsi de oxigen flama genialității intelectualului uman și o ușă masivă trântită în fața senzorialului, unicul rezervor de adevăr al ființei.
Iar dacă pentru filozoful romantic al secolului XIX uciderea lui Dumnezeu din conștiința omenirii însemna pierderea unui sens coerent al obiectivității adevărului absolut, aducând în schimb perspectiva noastră nouă, multiplă, fluidă și neconstrânsă, pentru poetul postmodern al secolului XX nihilismul religios înseamnă de fapt deschiderea către o nouă eră a individului, detonarea porților de plumb ale valorilor contrafăcute.
Arta, sub toate aspectele ei, aleargă fără lesă și botniță. Poemul? Un portativ isteric fără suport grafic. Cântecul? O sintagmă a infinitudinii de stări ale inconștientului.
Perspectivismul poeziei lui Jim este ca o sfoară acordată la vibrația intimă, de care eul se folosește pentru echilibristica cu lumea, cu imanentul sordid, cu Dumnezeul anesteziat. Limitele nu există dacă ai curaj să le abordezi; cadavrul uman e un gard și un mecanism de apărare pe care ni le-am fabricat cu migală, o remiză pentru Jim cu sine.
Poemul Power supra-saturează concepțiile autentic perspectiviste, vioara întâi a vizionarismului demiurgic acutizându-se într-un crescendo al omnipotenței conștientizării zeului interior:
I can make the world stop in its tracks.
I made the blue cars go away.
I can make myself invisible or small.
I can become gigantic and reach the farthest things.
I can change the course of nature.
I can place myself anywhere in space or time.
I can summon the dead.
I can perceive events on other worlds, in my deepest inner mind, and in the minds of others.
I can.
I am.
Limbajul atât de tranzitiv aduce nuanța redundanței poetice, dar bate în piroane mesajul redescoperirii unei ralignări la cosmosul personal, la creaționismul distilat de tradiție, la supa primordială care conține ingredientele alfa și omega, în care începe și se sfârșește totul. Sacrosanctul coboară în mijlocul mulțimii.
Trompeta volumului de poezie nu e îndeajuns de largă în diametru; scena e un spațiu mai dens în energii, o coală care poate să cuprindă mai multe corpuri de literă coagulate în gramofonul mulțimii.
Break On Through se desprinde de cotorul The Doors, plutește neîmblânzit în aerul strangulat de trac-ul de început, ancorează în cutia craniană a publicului. Raționalul nu se lasă pătruns de emoție și nici viceversa, astrul diurn devorează astrul nocturn, tu îți ești propriul vraci, ieși din tine, n-are importanță cum o faci.
Poemul devenit cântec de deschidere al primului album se preface în instrumentul de revoluție al poeziei Beat.
The Crystal Ship impregnează albumul de debut cu un lirism scurs prin filtrul des al eului extravagant, aventurier, livresc. Before you slip into unconsciousness este imaginea cea mai puternic introspectivă, chiar dacă eul se adresează unei iubite de tip pământean într-un mod futil, pentru că dorința de transcendență este intrinsecă acestei sintagme ce deschide poemul.
Clapele lui Manzarek se unduiesc asemenea cobrei de deșert după bagheta silabelor lui Morrison, chitara secondează subtil galaxia ritmurilor astrale ale valurilor pe care levitează corabia, un analogon al subconștientului. Prăpastia dintre spațiul celest al magului și universul limitat al îndrăgostitei înseamnă diferența de viziune și, consecutiv, invitația la trecerea granițelor confortabile ale lumii cunoscute.
Oh tell me where your freedom lies, deliver me from reasons why you’d rather cry, I’d rather fly sunt reflexiile unui atlet spiritual, chiar dacă inițierea în acest sens va rămâne doar o redută pentru Jim.
End of the Night introduce psihedelic într-un plan oniric desăvârșit de senzații instinctuale, care mângâie monstrul abisal și-l invită la orgia unui imaginar paradisiac. Un punct final al nopții cuprinde simbolistica onirismului, conducând la metafora pătrunderii în existența de după moarte, care trebuie să fie posibilă.
Realms of bliss, some are born to sweet delight, some are born to the endless night sunt metafore-piloni ai ocultismului morrisonian, el fiind unul dintre aceia care au curajul să-și imagineze ce urmează dincolo de tot ce este cognoscibil.
Un marș funebru cu acorduri ayonistace, un rit de trecere ușurat de slide-ul lui Krieger pe griful extaziat și balansat de clapele câteodată negre, câteodată albe ale pianinei… do… sol… mi, mi… la… do… și vulcanul baritonal al lui Jim, cu o lavă de energie luciferică: Realms of bliss… at the end of the night.
The End, piesa care închide albumul, verifică psihanalitic trauma copilăriei lui Jim și repercusiunile ei asupra pornirilor oedipiene, transpuse direct, nevoalat, în versuri.
Paradoxal, discursul poetic al lui Jim este unul pedant, deși se dorește subscris libertății și dezinhibării duse la extrem în fața morții, personaj care, atunci când se hlizește, trebuie să-i întorci zâmbetul și să-l provoci. Gratuitatea pedanteriei morrisoniene nu face însă obiectul analizei, ci dezgolește în cel mai direct mod teoria lui Freud.
Percuția este lugubră, sfârșitul este cel mai bun prieten al șamanului, pregătit să se autodepășească. Orga cu accente sumbre încordează sentimentul dezumanizării și, fără drept de apel, am rupt țesătura timpului, am fuzionat în fibra lui. Vestul sălbăticiei și descorsetării impulsurilor reprezintă extazul suprem, anticipat de carnalitate prin dansul ritualic, febril, în măsura clopoțeilor șarpelui atotcuprinzător și atotștiutor, încolăcit pe mâna percuționistului.
Piesa de referință de pe albumul următor (Strange Days), intitulată People Are Strange, nu impresionează nici prin originalul expresiei, nici prin laitmotive muzicale, dar jubiliază tema romanticului întârziat, neadaptat la superficialitatea contingentului.
Abia pe cel de-al treilea album, imaginarul lui Jim își găsește protuberanțe noi, Waiting for the Sun deosebindu-se prin paralelismul semantic și de viziune pe care i-l imprimă piesele diametral opuse Spanish Caravan și The Unknown Soldier.
Fierbințeala verii în care Jim compune versurile noului album îi reamintește de organicitatea ființei; în plin sezon de război de interese și carne cu Vietnamul, optimismul auroral al crezului său spiritual se dispersează în crevasele dintre națiunile prea limitate optic.
Soldatul care moare neconfortat și neregretat, dimpotrivă, împins spre o întrerupere nenaturală a existenței, contrastează cu voiciunea notelor din piesa antidot, un fel de spațiu compensatoriu, în sau după pragul morții. Carry me, caravan, take me away este o sintagmă care încapsulează toate sensurile edenului morrisonian.
Sirena care trâmbițează apelul la o ultimă rugă aduce poemul piesei The Unknown Soldier din planul metaforelor de sorginte vizuală în acela al sonorităților sumbre: glonțul tras în ritmicitatea bulversantă a tobelor, vocea lui Jim – toate gravitează corpul uman ca un preambul al dezintegrării materiei.
The Soft Parade urmează un traseu al maturității conștiinței artistice. Piesa care se conturează cel mai intens, Shaman’s Blues, fascinează prin sonorități aspre și percuție în afinitate maximă cu stilul eclectic al blues-ului anilor ’50, la fel ca Roadhouse Blues.
Aversiunea către prototipuri și compromisuri este acum abolită, imaginarul corpusului poetic fiind de această dată îndreptat spre o estetică a mizerabilului; durerea e ridicată la rang de stagiune de inițiere în cadrul obligației de detașare în fața degradării urbane, asemenea unui conducător de trib care se izolează într-o rezervație intimă.
Albumul Morrison Hotel continuă spiritul blues-ului, polenizând sunetul cu și mai multe și mai diverse reminiscențe de tematică decadentistă. Waiting for the Sun reprezintă totuși un aflux de retorică pedantă, întâmpinând momentul final al vieții cu un zâmbet larg: moartea este caleidoscopul universului.
Limbajul metaforizant al cântecului nu surprinde, malul libertății pe care a eșuat în sfârșit druidul fiind singura imagine cu valențe poetice veritabile.
Riders on the Storm își merită însă jilțul: o piesă care aduce punctul final atât de îndelung așteptat de poet, care se resimțea drept un entertainer slăbit și un poet depășit, redus la tăcere prin lațul strâns al sindromului vedetismului.
Orga lui Manzarek face o ultimă demonstrație de artă pură, nepervertită; notele se confundă minuțios cu furtuna reprodusă în studio. Tunetul suprem anunță sfârșitul cărnii trezite din moliciunea imanenței.
The sweet memory will die, îi întoarce Jim râsul tornadei de apă clocotindă. Pereții căzii sunt furnalul meu ultim. I’m all yours!, rostește vocea la microfonul tubular, Take me! Șuvițe de chihlimbar flutură în semn de goodbye my love, în pragul zero.
You’re all a bunch of slaves!… My inner self has awoken… Eternity is mine.
Text de Ioana T. Cristea, publicat în revista Sunete, 2010.