Hellfest 2026 – Un festival mare nu se măsoară doar în numărul de capete de afiș

Hellfest 2026

Clisson e un oraș mic din vestul Franței, cu câteva mii de suflete și o biserică veche cocoțată pe deal, lângă ruinele unui castel medieval.

Clisson devine capitala lumii

În restul anului, presupun că viața curge acolo la fel de domol ca-n orice altă localitate franceză din Loara – brutărie, primărie, o piață de duminică, poate un local unde bătrânii joacă belote. În ultimul weekend din iunie, însă, Clisson devine capitala lumii pentru câteva sute de mii de oameni îmbrăcați predominant în negru, iar orice comparație cu vreun festival de la noi devine un exercițiu inutil.

Am scris destul, în ultimii ani, despre cât de greu se construiește o cultură de festival rock pe meleagurile mioritice – despre cozi, sunet inegal, toalete insuficiente și organizatori care confundă „decent” cu „extraordinar”. N-am să repet litania aici, deși tentația e mare de fiecare dată când calc pe un teren unde lucrurile astea pur și simplu funcționează.

O spun doar ca reper: dacă Rockstadt sau ARTmania sunt exercițiul nostru de a construi ceva frumos din puțin, Hellfest e dovada vie a ce iese atunci când o țară întreagă decide, de douăzeci de ani încoace, că metalul merită infrastructură serioasă, buget serios și respect serios.

O chestiune de voință

Nu e o chestiune de bogăție – e o chestiune de voință, iar voința aceea se vede în fiecare colț al site-ului de festival, de la semnalizare la varietatea gastronomică, de la organizarea cozilor la sincronizarea dintre cele șase scene.

Prima acreditare de presă pentru Hellfest am primit-o în 2019, cu aceeași combinație de speranță temperată și convingere secretă că lucrurile n-au cum să iasă bine pe care o resimt de fiecare dată când te adresezi unui monstru sacru din branșă. A ieșit bine, spre surprinderea mea de la vremea aceea, iar de-atunci tot revin, an de an, cu o pauză forțată pe care ne-a impus-o pandemia și pe care prefer să n-o mai comentez în detaliu – au scris destui alții, mai bine, despre ea.

Ceva din ritualul ăsta anual – cererea trimisă cu luni înainte, așteptarea răspunsului, drumul lung până în Clisson, prima cafea băută cu ceilalți jurnaliști cunoscuți de-acum pe nume – a devenit parte din felul în care îmi marchez propriul calendar editorial, la fel de fix ca un Crăciun sau un revelion.

Dacă la prima ediție mă plimbam printre standuri cu un amestec de neîncredere și beatitudine, acum recunosc fiecare cotitură a site-ului ca pe o hartă familiară. Am ajuns, cumva, un fel de localnic temporar, plimbându-mă printre oameni care poartă acest festival ca pe un pelerinaj anual, nu ca pe o simplă ieșire de weekend.

Ce nu s-a tocit deloc, nici după atâția ani, e senzația de “acasă” pe care o simt de fiecare dată când ajung în Clisson, sentimentul că în sfârșit pot cu adevărat uita de lumea reală pentru câteva zile. Din păcate, în 2026 avem încă destule lucruri pe care le-am dori uitate. Din fericire, porțile Disneyland pentru metalheads sunt din nou deschise.

Cum a fost în cele 4 zile de festival? Citește pe Zile și Nopți -> Hellfest 2026 – patru zile, un singur oraș, o mie de triburi

Hellfest 2026 – patru zile, un singur oraș, o mie de triburi

Ce rămâne

Dincolo de nume și de setlist, dincolo de sunetul ireproșabil indiferent de scena în fața căreia te-ai afla, dincolo de ușurința cu care ajungeam de la o scenă la alta într-un spațiu menit să găzduiască șaizeci de mii de suflete, ce m-a marcat cel mai tare la Hellfest (și) în 2026 a fost… civilitatea. Personalul de securitate gata să recepționeze crowdsurfer-ii, personalul din zonele de acces sau magazine, colegii din presă – toți, fără excepție, eficienți și calzi.

Publicul își face curat singur, are grijă unul de altul, iar într-o lume tot mai fragmentată, patru zile în Clisson sunt o dovadă că se mai pot construi comunități funcționale în jurul unei pasiuni comune. E genul de comunitate incluzivă și primitoare pe care rar o găsești în alte medii și pe care mi-aș dori să o văd mai clar conturată și în România.

O nouă experiența Rockstadt Extreme Fest

A trecut o lună de la festivalul francez și scriu aceste rânduri pregătindu-mă pentru o nouă locație și o nouă experiența Rockstadt Extreme Fest. După unsprezece ediții petrecute la Râșnov, festivalul se mută la Ghimbav, pe un teren mult mai generos, cu promisiunea unei infrastructuri care să susțină, pentru prima dată la noi, producții scenice complete, fără compromisurile impuse până acum de spațiu.

E genul de decizie care, citită de la distanță, sună exact ca momentul de cotitură de care scena românească avea nevoie de multă vreme – nu doar mai mulți metri pătrați, ci șansa reală de a muta discuția de la „ce trupe vin” la „cum arată totul în jurul lor”.

Dacă lecția pe care o iau cu mine din Clisson înseamnă ceva, înseamnă exact atât:

Un festival mare nu se măsoară doar în numărul de capete de afiș, ci în tot ce se întâmplă în jurul lor – organizare, fluență, respect față de public și față de cei care muncesc în umbra scenei.

Ghimbavul are acum șansa, cel puțin pe hârtie, să transforme Rockstadt dintr-un lineup impresionant într-o experiență completă, așa cum e Hellfest de ani buni. Nu știu dacă se va întâmpla chiar din prima ediție la noua locație – rareori se întâmplă lucrurile astea peste noapte – dar sper, cu toată convingerea unui om care a stat prea multe veri la coadă la toaletă, că măcar direcția e cea corectă. Voi fi acolo, în vara asta, să văd cu ochii mei cât din speranța asta prinde contur.

Ne vedem în câteva zile, Ghimbav!

Hellfest 2026 – galerie foto de Ștefan Tivodar