Rockstadt Extreme Fest 2026 – Ghimbav, anul… unu?
Nu e nimic pe lumea asta mai frumos decât să realizezi că te-ai înșelat: ei bine da, de data asta tot ce ar fi putut merge prost a mers ca pe roate. N-a lipsit nimic, n-a fost prea mult sau prea puțin din nimic. N-a fost nevoie de nici o baghetă magică, lampă fermecată sau potcoavă norocoasă – nu, fiecare aruncare a lovit direct centrul țintei și toate s-au așezat exact cum le visai. Ei bine, da: a fost bine.
Nu e nimic pe lumea asta mai dezarmant decât să fii la doi pași de lumea asta idilică, de visul perfect al unui festival fără necazuri previzibile, cu posibile sughițuri rezolvate înainte să se transforme în pietre de moară.
Ok, poată că exagerez nițel, la urma urmei puține lucruri sunt cu adevărat o chestiune de viață și de moarte la un festival rock…dar zău dacă nu m-am urcat în avionul ce avea să mă depună sănătos înapoi pe pământ irlandez consumat de un soi de frustrare greu de pus în cuvinte, cu gândul la cât de ușor ar fi fost să transformi Rockstadt Extreme Fest 2026 în experiența perfectă.
Să începem cu începutul: muzica
Chestiunea lineup-ului de festival a fost discutată și răs-discutată. Înainte, în timpul și după eveniment, românul și-a suflecat mânecile și s-a aplecat asupra tastaturii cu aceeași sete cu care se pregătește să închidă calculatorul la sfârșit de program, gata să explice cum puteau fi lucrurile făcute mai bine.
Adevărul e că partea asta de poveste e mereu subiectivă și n-ai să găsești un lineup satisfăcător pentru toată lumea nici la festivaluri cu un pedigree și buget mult mai… consistent. Adevărul e că (desigur) și subsemnatul a căzut pradă gândurilor necurate legat de subiect. Am avut favoriți, semne de întrebare – ba chiar și niscai semne de exclamare mi-au luminat cerul în câteva seri de festival, ținându-mă departe de momente delicate.
Jos pălăria (și cunoscătorii știu cât de mult îmi iubesc pălăria) în fața unor artiști care nu vor mai lipsi de-acum înainte din aventurile mele muzicale: Igorrr, The Gathering, Slaughter to Prevail, Animals as Leaders, Elder, Amorphis, Nevermore, Soulfly, Evergrey. S-a cântat absolut excepțional, am avut parte de concerte de povestit nepoților și de momente care m-au făcut să mă simt onorat că pot face parte din povestea acestui festival din poziția de jurnalist / fotograf. Ei bine, da: preț de câteva ore, uneori, am avut și noi o țară ca afară.
Undeva la mijloc între cald și rece s-au aflat momente pe care le așteptam cu drag, de care m-am bucurat dar la care nu m-as întoarce dacă un drum înapoi în timp ar fi cumva posibil. Speram probabil la ceva mai mult de la momentele oferite de Accept, Godsmack, Orbit Culture ori Airbourne – nu-i bai, nici aparatul meu foto nu găsește inspirația necesară de fiecare dată.
Poveștile spuse de Marilyn Manson, The Prodigy, Arch Enemy, Helloween ori Sabaton m-au inspirat ceva mai puțin.
Mi-e greu să separ artistul de povestea tulbure a unei vieți personale… încărcate. Mi-e greu să accept că nu vom mai avea parte vreodată de energia inegalabilă a lui Keith Flint, absența lui se simte profund indiferent cât de bun e show-ul pe care restul echipei îl oferă.
Recunosc și că sunt ceva mai greu de câștigat dacă noua solistă vocală nu se ridică la nivelul vechilor standarde ori dacă cei trei vocaliști principali prind o zi mai puțin… favorabilă. Nu în ultimul rând, e clar că nu mă aflu în publicul țintă pentru power metal despre varii soiuri de războaie. Sigur că-i vorba despre gusturi iar gusturile nu se discută.
Experiența de festival în general
Vorbeam cu cineva acum ceva timp despre experiența de festival în general. Îmi amintesc că m-am descoperit vorbind cu un soi de pasiune de care nu mă credeam capabil despre cât de frumos, satisfăcător e sentimentul deconectării pentru câteva zile de la civilizație.
Iubesc senzația de libertate totala născută din realizarea că habar nu ai ce zi a săptămânii e, că dormi pe o saltea gonflabilă într-un cort ce fie miroase a plastic nou ori a… dans de dimineață până seara ori că poți să fii tu însuti fără teama că cineva te-ar putea judeca în vreun fel. Abia așteptam să mă simt din nou mișto la Rockstadt, abia așteptam să uit de lumea dezlănțuită și să mă dezlănțui într-o altă lume – poate chiar cea în care, dacă aș putea alege fără consecințe, mi-aș dori să rămân.
Lumea pe care o așteptam pare să se fi pierdut însă pe drum undeva între Râșnov și Ghimbav. N-aș vrea să fiu înțeles greșit: dincolo de rebranding sau artificii de marketing, mutarea la Ghimbav a câștigat spațiu vital pentru un festival gata de câteva ediții bune să devină altceva. M-am bucurat să văd scene mai mari, o mulțime de locuri la umbră, baruri și food court fără cozi majore, o legătură confortabilă și decentă ca preț cu Brasovul via transport public.
Un festival… de oraș
La vârsta mea, subsemnatul aplaudă și apreciază orice concesie confortului permisă de circumstanțe… dar concesiile în cauză m-au pus în fața unui alt soi de festival: un festival… de oraș. Brusc, m-am descoperit incapabil să mai uit ce zi sau ora era. Brusc, m-am trezit făcând planuri la plecare pentru un drum cât mai comod cu putință în autobuzul de întoarcere. M-am simțit cumva judecat pentru alegerile vestimentare pe străzile Brașovului, încă un turist metalist rătăcit într-o lume nepregătită până la capăt. Vechea gazdă avea caracter și personalitate, noua gazdă arată și începe să se îmbrace… corporate.
Ca și în cazul muzicii, toate cele de mai sus trăiesc într-un spațiu extrem de subiectiv. Sunt convins că mulți dintre cei cu care am împărțit festivalul au apreciat anul acesta tocmai detaliile care m-au deconectat cumva pe mine. Obiectiv vorbind, festivalul a avut parte de o infrastructură mult mai solidă decât în anii trecuți, cu multe din vechile probleme clasice eliminate aproape în întregime. A fost, per total, o ediție mai bună decât mă așteptam – ceea ce, pentru un festival românesc la primul an într-o locație nouă, nu e deloc puțin lucru.
Faptul că n-aș vrea un Rockstadt “corporate” e problema mea…dar s-ar cuveni să vorbim și despre două probleme îndeajuns de grave și imperios necesar de adresat înainte de prima ediție Rockstadt Fest.
OK, să fie fancy – avem zona VIP. Din nefericire, tribuna VIP s-a dovedit a fi exact genul de idee care arată impecabil în randări și se poticnește la primul sound check.
Amestecul sunetelor plecate în același timp din difuzoarele de la scenele Andrei Calmuc și Adrian Rugină a tulburat semnificativ multe momente care ar fi câștigat dintr-un planning mai sănătos. N-am să uit, de pildă, cum am avut nevoie să fixez ecranele de lângă scenă pentru a “înțelege” anumite elemente din prestația Animals as Leaders ce ar fi fost, altfel, pierdute datorită amplificării de la scena de peste tribuna VIP unde cântau In Extremo.
Am avut experiențe similare, evident neplăcute, încercând să urmăresc Alcest ori Evergrey când Sabaton ori Hvnds cântau la scena Adrian Rugină.
Și mai gravă mi s-a părut absența aproape totală a unei infrastructuri gândite pentru persoane cu dizabilități.
Într-un festival care se laudă, pe bună dreptate, cu mai mult spațiu și cu o gândire mai matură a fluxurilor de public, lipsa unor platforme dedicate ori a unor toalete adaptate rămâne o gaură greu de trecut cu vederea. Un festival care rezolvă distanțele dintre scene dar uită de rampe nu e neapărat un festival mai bun – e doar unul care a mutat problema mai adânc, acolo unde se vede mai greu de la tribuna VIP.
E o discuție delicată, pe care sper s-o vedem tradusă în fapte până la ediția viitoare, nu doar în declarații de intenție.
La final ramâne, ca de fiecare dată, întrebarea pe care mi-o pun mai mult din obișnuință decât din speranță că o să găsesc răspunsul definitiv: ce fel de festival vrem, de fapt, să fie Rockstadt?
2026 a rămas un an extreme, nu atât prin muzica prezentată cât prin… extremele organizatorice. În 2027, festivalul își schimbă numele – sunt tare curios să văd, cu voia Vremurilor ce vor să vie, cum va arăta noul strat de vopsea peste zidurile orașului Rock.
Text și foto: Ștefan Tivodar
