The Ocean – „Solaris”

Berti Barbera analizează „Solaris”, albumul trupei The Ocean, inspirat de universul lui Stanisław Lem și de filmul lui Andrei Tarkovski. O cronică despre post-metal, schimbare, memorie și forța unui nou început muzical.

Înainte de toate, acest album poate să creeze imagine din sunet încă de la prima măsură. Apoi îți dă modelul albumului fantastic, atât ca ilustrare a unei povești imaginate, cât și ca producție și desfășurare, dens, oferindu-ți la discreție tot ce îți poate oferi o trupă mare de rock. Melodie, riff cât oceanul, diversitate vocală, dinamică narativă, sunet masiv care nu topește nici tonurile, nici versurile și suficient mister cât să vrei să asculți din nou, din plăcere și dorință de aprofundare.

Știm dinainte că The Ocean nu e trupă de melodioare pe care să le fredonezi cu bricheta în mână, ci un corp muzical serios, capabil de o surprinzătoare consistență, mult peste media rock-ului cu rezonanță metalică pe care-l ascultăm sau îl vedem la festivaluri. Apropo, abia aștept să-i văd live. The Ocean e un nume de trupă care-și descrie perfect dimensiunea sonoră.

De la Stanisław Lem și Tarkovski la universul sonor The Ocean

„Solaris”, al unsprezecelea album al formației, are un traseu. Pornește de la Stanisław Lem, care a imaginat un ocean viu pe o planetă îndepărtată și o stație de cercetare în care oamenii, în loc să se descopere unii pe ceilalți, se descoperă mai ales pe ei înșiși: amintiri, vinovății, morți care nu vor să plece. Tarkovski a mutat accentul din cosmos în conștiință, într-un film lent, plin de apă, de memorie și de dorul de Pământ, pe care, se spune, Lem nu l-a iertat prea ușor. The Ocean nu fac nici film, nici roman, ci le transformă pe amândouă într-o stare, iar povestea o poți urmări chiar dacă n-ai citit și n-ai văzut nimic.

O călătorie muzicală de șaptezeci de minute

Albumul începe cu niște coordonate geografice, cele ale Berlinului, orașul în care își are sediul casa de discuri Pelagic. Sunt două minute de vibrafon, electronică discretă, corn și coarde șoptite, apoi două voci care intră în armonie. E pragul, ca o clipă de liniște înainte de plecare.

Urmează „Departure Song”, cu un riff robust și cu contraste de dinamică largi, în care Enrico Tiberi și Lane Shi își împletesc vocile peste chitare, bas, tobe și clape. Albumul a decolat. Apoi lumea se strânge. „Light Pollution” vorbește despre pierderea intimității într-un prezent în care nimic nu mai rămâne în întuneric, iar muzica se desface și se strânge ca o respirație încordată. Tiberi trece de la o cumpătare aproape cântată la răget, iar Shi îi răspunde cu ceva ce seamănă cu un cântec de leagăn deformat. Ai impresia că stația a început să se clatine.

Patruzeci din cele șaptezeci de minute ale albumului trec prin trei suite, ca trei trepte ale aceleiași coborâri. „Simulacra”, de aproape șaptesprezece minute, pornește dintr-o melancolie sclipitoare, cu aer de pop gotic, și se rupe în post-metal dezlănțuit. „Belligerence” e cea mai grea dintre ele, cu riffuri triple de chitară, tobe bubuite și două voci prinse în aceeași încleștare, iar dacă știi muzica The Ocean, aici te trezești.

„Ultima Esperanza” pune laolaltă amintirea, înțelegerea și lipsa oricărei nădejdi într-un final sălbatic și abia stăpânit. Dacă faci legătura cu cartea, nu-i greu: așa simte, înăuntru, Kelvin, psihologul trimis pe stație, când trecutul i se întoarce în carne și oase.

„Milk of My Dreams” primește mai multă electronică, un ecou al lui „Holocene”, iar albumul se încheie cu o variantă mai lungă și mai întunecată a piesei de început, aceleași coordonate de pe Pământ, privite acum de departe. Ciclul se încheie. Și Tarkovski își încheie filmul tot cu o întoarcere acasă care nu mai e acasă.

Un nou început pentru The Ocean

În spatele acestui album stă o poveste de supraviețuire care îi dă greutate. De un sfert de secol, colectivul german scoate, în medie, un album la doi ani, fără să-și piardă nivelul, iar în drumul spre „Solaris” a pierdut aproape două treimi din membri și a stat aproape de renunțare.

Au rămas chitaristul și compozitorul principal Robin Staps și basistul Mattias Hägerstrand, iar în jurul lor s-a strâns, într-un nou început, o formație de șapte oameni, cu un baterist, doi chitariști și două voci noi.

Lane Shi, de origine chineză, trece de la strigăt de „banshee” la timbru curat cu aceeași convingere, nu ca o invitată de profesie, ci ca jumătate din vocea albumului, iar contrastul ei cu Tiberi, când armonios, când plăcut disonant, dă cheia sunetului nou.

Mai e Jens Bogren, care a înregistrat, mixat și masterizat albumul și a ținut masivul sunet în echilibru: chitarele nu strivesc vocile, iar vocile nu se pierd în zidul sonor. Adaugă vibrafonul, corul, trombonul și clapele invitaților, printre ei Thorsten Quaeschning, de la Tangerine Dream, și ai un album bine făcut, cu o grafică excelentă!

Un album pentru cei care vor să plece departe și să se întoarcă schimbați

Nu primim tot de la prima ascultare. Suitele sunt lungi, vocile sunt altele decât cele cu care ne-am obișnuit. Eu cred că tocmai aici stă cheia: o trupă care, după unsprezece albume, face o asemenea schimbare, decide să sune altfel și o face cu atâta siguranță merită toată admirația.

„Solaris” e un album pentru cei care vor să plece departe și să se întoarcă schimbați și, dacă vrei un contact mai direct, ascultă-l cu căștile pe urechi, la volum potrivit, de la prima coordonată până la ultima.

Text: Berti Barbera

Ascultă albumul „Solaris” pe Spotify:

Cumpără albumul de aici -> pelagic-records.com/product/the-ocean-solaris-2lp-gatefold/

Citește și acest text Sunete

Zece albume cu care să-ți începi drumul în lumea muzicii electronice

Zece albume cu care să-ți începi drumul în lumea muzicii electronice