“He who makes a beast of himself gets rid of the pain of being a man.” ― Samuel Johnson
Get on the Crazy Train with Mr. Crowley. Do that Zombie Stomp. Flying High Again.
John Michael Osbourne. Ozzy. Ai fost ca un tată pentru mine, hai, un frate. Brothers in vines.
În anii ’80 scriam la Metronom, la Europa Liberă, și mă căuta Securitatea. Prima piesă din lista de dedicații era Diary of a Madman, de pe albumul omonim al lui Ozzy. Bark at the Moon. Era un riff pentru Ceaușescu, care ne făcea viața un iad. Era linia vieții pentru mine, era singura viață: Libertate.
Atunci, ca puști, o ardeam cu prieteni mai mari, care toți aveau un cult pentru Ozzy. Cu ei ascultam Black Sabbath, trupa care a născut heavy metalul. Dur, sumbru, meaningful.
Randy Rhoads, un puști genial, chitarist extraordinaire, care s-a îndrăgostit de Ozzy și a plecat cu el în tur. Din nou, Ozzy a ocolit moartea, iar Randy, la 25 de ani, a murit în locul lui (un tur idiot cu avionul, în locul maestrului care era prea beat și drogat ca să se suie în el). Ozzy nu și-a revenit niciodată, toată muzica lui a devenit mai sumbră. Acum cântă împreună în paradis/iad, cu Lemmy la bass și probabil Keith Moon la tobe. Dacă Keith mai bate… dacă nu, se găsește vreun John Bonham. Charlie Watts nu cred că se bagă…
Ozzy avea o voce unică, cu plânsete, cu tragedie în ea. Câteodată funny, altădată foarte tristă.
Trist a fost și faptul că l-au dat afară din Black Sabbath. Bine, pe vremea aia merita. Era cel mai mare Hellraiser (vezi piesa cu Lemmy) din rock’n’roll. Sabbath nu și-a mai revenit niciodată. Sorry, Dio. Ozzy a devenit mai faimos decât ei (due Sharon, care i-a salvat viața). Are rost să povestim legenda? Snorting ants, biting bats, pissing on the Alamo, shitting in the elevator, strangling his wife… Motley Crue și-au luat cue-ul vieții de monștri de la el. Metallica îl au ca idol…
A fost cel mai bun prieten cu toți epigonii lui, The Metal Party Monster, până ce n-a mai putut. Se vorbește de gena lui Ozzy. A survivor. Gena nu l-a mai ținut după 70. Dar putea să moară până la 30. Dar nu asta mai contează azi. Poveștile vânătorești. Ci muzica. Și personalitatea. Unul din cei mai cinstiți artiști dintr-o industrie dură. Supraviețuind la cinci decenii de iad și flăcări, spotlight și crimă.
Murdering yourself. Iggy, Lemmy, Ozzy. Autentici, adevărați. Cel mai iubit de către toți din business. Și de fani.
Chiar și când, în ultimii 20 de ani, nu dădea decât cu găleți de apă de pe scenă. Ozzy having fun. Bine că se putea apleca. Când l-am văzut la Sofia în 2005 cu Sabbath, nu mai vroia să cânte pentru că își pierduse iPod-ul. Promoterul bulgar i l-a dat pe al lui. Ozzy s-a uitat în el și a zis: “Fuck you, this is the music you listen? Fuck off!” Până la urmă s-a suit pe scenă și a fost Magic. The Magic of Ozzy. Electric Funerals. The Iron Man. Tommy, Geezer și Bill doar secondau. Au devenit anturaj. Fără Ozzy nu erau atât de Nemuritori.
A fost o plăcere și o onoare să îi văd acum, la Birmingham (din păcate în streaming – Teddy a fost acolo, LINK, bravo man, respect forever) în ceea ce a fost cel mai tare priveghi din istoria rockului.
BTW, Ozzy a fost one of the funniest men in RnR. Am mai zis? Better twice. Quirky sense of humor, facing death and giving it the finger.
Azi-noapte am fost inundat pe Facebook și WhatsApp de Ozzy comments. Am intrat pe metachatgp și m-a întrebat ce vreau. Zic: a murit Ozzy. Nu înțelege cine e, crede că era câinele meu. Fuck off. Dude. Duuudeee. Îi cer povești despre Ozzy. Și îmi dă informații. Și nu înțelege nimic. Pentru că, prieteni, niciodată vreun AI nu va înțelege cine e Ozzy. Și cine ești tu. Și care e RELAȚIA.
În 2020, Ozzy a scos Ordinary Man. Albumul și piesa cu Elton John. Una din cele mai frumoase din viața lui, plină de piese turbulente, devenite din ce în ce mai personale. Suicide Solution, Crazy Train, Dreamer, Mama I’m Coming Home, The Road to Nowhere.
Dacă nu pricepi piesa Scary Little Green Men, nu poți înțelege nimic din mintea lui Ozzy. Pe care și-a ars-o cu grație. E povestea cu piticii și biscuiții. Și cu ciocănelu’…
În fine, Ozzy a fost un marțian. Dus cu pluta. Frumusețea lui e totală. Și-a pierdut din 1970 cenzura și a făcut rock’n’roll, the best there is.
I love you, Ozzy, see ya on the other side, proud of you, sorry for you and fuck the world. It’s gonna be sad without you but you will always be with me. The Road to Nowhere Leads to me. Zombie Stomp. Mr. Tinkertrain. Such a beautiful Crazy Train, all aboard! Am fost tot timpul în el, încă merge. Cât s-o putea. NO MORE TEARS.
Și acum ce am postat pe blog aseară: RIP Ozzy Osbourne
