Metallica la București: biletul pe care l-aș cumpăra din nou

Metallica la București: biletul pe care l-aș cumpăra din nou

Nu e un lucru ușor de mărturisit în public, mai ales când descoperi cumva pe neașteptate că ai devenit genul care preferă să vorbească despre Miles Davis sau Stravinsky la un pahar de whiskey irlandez, nu despre thrash metal la un plastic cu bere rece românească în mijlocul unei mulțimi care te înghesuie din toate direcțiile.

Nu e ușor, dar e adevărat — și mai devreme sau mai târziu adevărul acesta, iată, iese la suprafață — fie și sub forma unui articol scris la distanță de câteva zile de la concert, când adrenalina s-a mai așezat și poți să gândești ceva mai limpede.

Îmbătrânim.

Trupul începe să scârțâie ici-colo, întâi nesemnificativ dar suficient cât să pună niscai bețe-n roate când ți-e lumea mai dragă, apoi din ce în ce mai insistent, mai profund, mai… cu consecințe reale. Furia, inflexibilitatea și rebeliunea tinereții — toate se transformă într-o foame amorfă de liniște și tihnă. Tobele încep să bată în surdină, volumul amplificatoarelor scade semnificativ sub 11 și-ncepem pe nesimțite să căutăm liniște în loc de rock’n’roll.

M-am gândit mult la toate astea în vreme ce îmi pregăteam aparatul foto, gata să „vânez” primele mele cadre oficiale la un concert Metallica. Cât de greu cântărește oare kit-ul foto în mâinile mele de fapt? Câtă vreme aș putea să mai continui să fac asta? Mai e oare relevantă pentru lumea în care trăim nebunia care m-a adus în acea seară pe stadion?

Dacă articolul acesta ar fi un film biografic, până aici am parcurs inevitabilul montaj de introducere, în care eroul aflat la punctul culminant al carierei se îndoiește de propriile abilități. Tribunele sunt în delir, luminile se sting, show-ul începe.

E amuzant cât de ușor se schimbă standardele pe măsură ce viața noastră merge înainte. În liceu, oamenii de 30 de ani erau pensionari. Când am împlinit 30 de ani, toată lumea m-a asigurat că viața de adult începe la 45. Acum, că tocmai ce-am făcut 45 de ani, mă uit prin vizorul camerei mele foto la o trupă care s-a format în anul în care m-am născut, o trupă capabilă încă să umple până la refuz stadioane, o echipă care merge mai departe.

Cât de greu cântăresc oare instrumentele în mâinile lor?

Nu-i tocmai simplu să cânți thrash metal nici la tinerețe, darămite după aproape o jumătate de secol pe scenă. De cât efort o fi nevoie numai ca să ții ritmul, în spatele tobelor? Cum o fi oare să accepți responsabilitatea de a utiliza în același timp două instrumente — chitara și vocea — pentru a da viață, noapte de noapte, unor cântece atât de importante pentru fani? Câtă vreme vor mai putea oamenii ăștia să uite de anii ce se adună în urmă? Mai e oare relevantă pentru lumea în care trăim nebunia care i-a adus în acea seară pe Stadionul Național din București?

Întrebările astea m-au însoțit pe tot parcursul zilei — în drum spre stadion, în coada de la intrare, în primele minute în care arena se umplea cu oameni și cu zgomot. Vorbim îndată despre răspunsuri – înainte de toate însă, cate ceva despre invitații speciali.

Knocked Loose au deschis seara într-o arenă pe jumătate goală și cu un sunet care nu le-a făcut niciun serviciu.

Sunt două handicapuri serioase pentru orice trupă, și cu atât mai mult pentru una al cărei impact depinde direct de volum, de claritate și de energia unui public compact.

Bryan Garris a făcut ce știe să facă — a dat totul, fără rezerve, fără să pară că îi pasă de context — dar contextul a contat, cel puțin pentru mine. Sunt convins ca într-o sală mai intimă, în fața unui public interesat prioritar de ei, Knocked Loose ar fi irezistibili. Pe Arena Nationala, pentru mine hardcore punk-ul echipei din Kentucky n-a avut nici sare, nici piper, nici dinți.

Îi văzusem la Râșnov în vara lui 2025 — și îi numisem, fără ezitare, favoriții mei din Rockstadt Extreme Fest. Gojira sunaseră impecabil acolo, într-un context care le fusese aliat, și dovediseră cu vârf și îndesat că reputația de inovatori ai metal-ului modern e câștigată, nu împrumutată.

La București, în 2026, lucrurile au stat puțin altfel: într-o arenă încă departe de capacitatea planificată, cu sunet inegal si public încă dispersat / vag neinteresat, piesele fraților Duplantier n-au mai lovit la fel de eficient.

Am urmărit setul lor știind deja ce sunt capabili să facă la capacitate maximă – și tocmai de aceea regretul a fost cu atât mai ascuțit. Mi-a părut rău că nu am avut parte de un “Mea Culpa (Ah! Ça ira!)” cu Marina Viotti ( Polonia a avut mai mult noroc). Mi-a părut rău ca ecoul de pe stadion a furat mult din greutatea unor piese precum “Flying Whales” sau “Backbone”. Se putea mult mai bine – vestea bună e că cel mai probabil mai am încă vreme să-mi satur setea de Gojira iar un nou album pare să fie aproape gata.

Cu voia dumneavoastra, înapoi la personajele principale ale serii.

Unii oameni vor spune că sunetul pe stadion a lăsat de dorit și în cazul lor, că Lars aleargă după ritm în loc să-l impună, că Robert n-a avut niciodată carisma sau talentul lui Jason Newsted. Unii oameni vor spune ori că-i clar: Kirk cel de azi greșește nepermis de mult în momente simple muzical, ori că James găsește din ce în ce mai greu tonul și verva cândva de nelipsit.

Unii oameni vor spune că-i veritabilă erezie să faci loc business-ului într-o situație unde muzica din setlist a apărut tocmai ca o răzvrătire împotriva sistemului. Unii oameni vor spune că trupa nu mai oferă nimic nou de mult ori că la București s-a cerut foarte mult de la public (inclusiv financiar) și s-a oferit prea puțin și impersonal la schimb. Am citit recenziile, știu.

Așa-i: există momente în care Lars nu e exact acolo unde ar trebui să fie, există momente în care James caută un sunet pe care nu-l mai găsește la fel de ușor ca la concertul din 1999. Există și o componentă de spectacol comercial în toată construcția unui turneu Metallica care poate deranja pe cineva care a crescut cu ideea că metalul e, prin definiție, dușmanul compromisului. Toate astea sunt adevărate și nu le neg. Și totuși…

Există o clipă în orice spectacol veritabil când barierele profesionale se prăbușesc și redevii, pur și simplu, un om în mulțime — lăsând în urmă vizorul camerei, agenda de notițe și acea detașare calculată a observatorului care preferă să analizeze în loc să simtă. La Metallica, această capitulare mai iute decât aș fi anticipat – chiar de la piesa a doua, “For Whom the Bell Tolls”.

Undeva la mijlocul serii am renunțat să mai țin evidența pieselor și am ales să fiu pur și simplu acolo. E un lucru pe care nu îl fac des — meseria îți formează reflexul de a observa și de a nota, de a rămâne cu un picior în afara experienței ca să o poți descrie după. În seara aceea piciorul acela a cedat și n-am regretat.

Setlist-ul n-a avut surprize, dar finalul de concert m-a surprins pentru că nici n-am realizat cand au trecut cele doua ore de muzica. N-a fost prima data cand am văzut Metallica live, dar a fost prima data după multă vreme cand  m-am dezmeticit cumva confuz: e gata? Cum adica e gata? Abia au inceput….

Concertul Metallica a fost bun

Concertul Metallica a fost bun — nu genul de bun care vine cu asteriscuri și scuze rezervate seniorilor, nu genul de bun pe care îl folosești când vrei să fii politicos față de ceva care te-a dezamăgit pe jumătate, ci genul de bun care înseamnă că trupa a știut exact ce are de făcut și a făcut-o fără să lase nimic la voia întâmplării. Am văzut, de la o aruncătură de băț distanță, o trupă care încă muncește pentru a livra experiențe și amintiri.

Am simțit, vreme de două ore, că fiecare decizie luată pe scenă — de la ordinea pieselor până la momentele de pauză în care Hetfield a vorbit cu publicul — a fost gândită pentru oamenii din fața lor, nu pentru recenziile de a doua zi.

Pe Stadionul Național, Metallica a jucat pentru București, nu pentru posteritate.

Concertul a fost bun — nu mulțumită cascadoriilor pirotehnice ori magiei snakepit, ci chiar greșelilor pe care alții le-au subliniat cu aciditate. Greșelile — atâtea câte au fost — au arătat că s-a cântat live fără pic de îndoială, într-o lume cu autotune în buzunar. Greșelile definesc umanitatea — la fel și încăpățânarea de a face muzică ori perseverența în fața piedicilor create de vârstă, născute din ego ori făcute de mâinile altora. Greșelile sunt sarea și piperul în orice soi de muzică bună.

M-am gândit la asta uitându-mă prin vizorul camerei foto la James Hetfield — la 62 de ani, cu tot ce știm că a purtat pe umeri în ultimele decenii, cu vocea modificată de timp și de povara a ceea ce a trăit. Toti membrii trupei au, dacă stau bine sa calculez, peste 60 de ani.

E amuzant cât de ușor se schimbă standardele pe măsură ce viața noastră merge înainte. În liceu, oamenii de 30 de ani erau pensionari. Când am împlinit 30 de ani, toată lumea m-a asigurat că viața de adult începe la 45. Acum, că tocmai ce-am făcut 45 de ani, mă uit prin vizorul camerei mele foto la o trupă care s-a format în anul în care m-am născut și realizez că întrebările cu care venisem pe stadion — câtă vreme mai pot ei, câtă vreme mai pot eu, mai e oare relevantă nebunia asta — și-au primit răspunsul nu printr-un argument, ci printr-o senzație.

Aceea că pe scena din fața mea se află niște oameni care au ales să meargă mai departe, în ciuda a tot, și că decizia asta merită mai mult respect decât orice recenzie ar putea acorda sau refuza.

Dacă articolul acesta ar fi un film biografic, aici ne-am afla la final, cercul poveștii închis.

Eroul aflat la punctul culminant al carierei și-a învins temerile și îndoielile, a cucerit scena, misiunea imposibilă a fost îndeplinită. Problema? Între atâtea revelatii subiective, zău daca-mi dau seama cine-i protagonistul poveștii pe care tocmai ați citit-o. Sa fie oare vorba despre Metallica, despre mine sau… poate despre tine, cititorule?

Există concerte pe care le aștepți cu nerăbdare și concerte de care îți dai seama că le așteptai abia după ce s-au terminat.

Metallica la București a fost din ambele categorii în același timp — ceea ce, dacă stau să mă gândesc, spune deja destul de multe despre seara aceea.

Un show bun nu înseamnă un show fără cusur. Înseamnă că la final balanța e clar pozitivă, că ai primit mai mult decât ai dat, că dacă ar fi să o iei de la capăt ai cumpăra biletul din nou fără să stai pe gânduri.

Eu l-aș cumpăra. Fără să stau pe gânduri.

Text și foto: Ștefan Tivodar