Ritual Groove Music – Nik Bärtsch la Jazz in the Park

Nik Bärtsch are o prezență scenică ce nu poate trece neobservată.

Silueta sa austeră, costumația de ronin, compun un portret aproape ritualic.

Este o imagine care nu doar îl definește, ci pare să intre în rezonanță directă cu muzica lui – liberă, disciplinată și, în același timp, profund imprevizibilă. Îmi aduc aminte perfect când l-am ascultat pentru prima dată, ca pe ceva cu adevărat nou în muzică. Un muzician care realizează prin muzica sa o combinație provocatoare între minimalism și jazz.

O muzică pentru minte și corp

Pianistul elvețian Nik Bärtsch a găsit o modalitate de a asocia inteligent două părți ale trupului care reacționează diferit la muzică: mintea și mușchii. O muzică în care corpul se poate mișca în timp ce spiritul analitic este provocat de o expresie sonoră hipnotică, o energie ținută în frâu cu o rigoare aproape filozofică. Pentru el, muzica nu este neapărat o narațiune liniară, ci mai degrabă o arhitectură a memoriei. Practic, el repetă secvențe muzicale, le dezvoltă calculat și le derulează pe ritmuri dinamice cu o deosebită atenție la formă și sound.

Dansul (mai degrabă mișcarea pe ritm) și audiția aprofundată nu merg de obicei împreună. Nik Bärtsch a reușit acest lucru printr-o muzică fluentă și nuanțată, bazată pe o capacitate extraordinară de expresie a instrumentului prin improvizație și tehnică de compoziție. O modalitate folosită în muzica de după jumătatea secolului XX, dar nouă în asociere cu jazz-ul, care ne ia simțurile prin surprindere. Bärtsch are și un mod unic de a-și numi piesele, după modelul catalogului muzicii clasice. Singurul titlu folosit în denumirea pieselor lui Nik Bärtsch este Modul.

Toate compozițiile lui sunt module în care aceste teme, moduri, sunt purtate prin diferite nuanțe, de la ciclic la schimbări surprinzătoare de ritm, în interpretarea unor muzicieni foarte bine aleși, care înțeleg perfect intențiile autorului.

Îi putem spune jazz polimetric, fuziune ritualică sau groove cinetic – etichetele sunt, în fond, insuficiente. Muzica lui Bärtsch se mișcă într-un spectru larg de posibilități. Pe scenă, fiecare membru al cvartetului contribuie la acest organism viu. Împreună, creează un limbaj colectiv, în care fiecare gest muzical se reflectă în celălalt.

Albumele esențiale

Un prim exemplu perfect pentru a-l cunoaște pe Nik Bärtsch este albumul Holon, apărut în anul 2008.

Din acel moment, dorința mea de a-l împărți cu ceilalți a crescut de la un album la altul. Mirarea crește odată cu unitatea lor de grup și cu atenția cu care este tratat orice formulă modulară care intră în algoritmul lor muzical. Nik Bärtsch a ajuns, după mai bine de două decenii de evoluție, să-și contureze un stil cu adevărat unic, să aducă din Elveția ce nu a adus nimeni nici din America, nici din restul Europei: zen funk, sau varianta noului mileniu de a combina minimalismul și groove-ul organic. Totul pare a curge lin, în schimb detaliile, împărțeala ritmică și turnurile ne ridică sprâncenele la fiecare ascultare.

Timpul, ridicarea standardului estetic și permanenta explorare în grup au dus la următorul titlu esențial, Llyria. Temele, mai consistent susținute la saxofon de Sha, par a deveni cel puțin la fel de importante ca ritmurile mișcătoare, iar pe parcursul pieselor, Nik arată un plus de preocupare față de nuanțele de lumină și umbră.

Ritmurile repetitive sunt sofisticat executate, durata lor este inteligent temperată, astfel încât nicio secvență să nu se îngroape sub propria-i stereotipie. La fel ca în orice proces de evoluție, rămâne o constantă: maniera de compoziție, diversificată mai mult ca oricând. Chiar dacă muzica pare improvizată în bună parte, dând un sentiment de libertate, fiecare notă este scrisă, fiind permise câteva deviații subtile, în funcție de fiecare muzician.

Contribuția membrilor grupului este mai clară ca oricând, cel puțin în ceea ce privește amprenta de stil. Bärtsch și claviaturile lui au intrat și mai bine în textura trupei, eliminând total ideea de solist plus acompaniatori. De altfel, titlul albumului descrie foarte bine stadiul la care a ajuns acest unicat muzical. Llyria este o recent descoperită creatură luminoasă, imposibil de clasificat, care trăiește în adâncul oceanelor. O privire atentă înspre adâncul apelor aparent liniștite ale acestui album.

Pentru cei care încă nu au văzut un concert cu Nik Bärtsch, Live reprezintă o listă bine selectată de „module”, înregistrate în peste 50 de concerte. Abordarea minimalistă domină, bântuie, aș putea spune; unitatea improvizației este magică, la fel și tensiunea dinamică, anticipând fiecare moment splendid sau grandios. Sinergia creează un ambient dispus pe mai multe straturi, fiecare instrumentist fiind total implicat în această dinamică de grup.

Expunerea liniei ritmice contaminează întregul ansamblu cu un simț comun al continuității și al misterului. Scriitura ne oferă forme și funcții caracteristice muzicii simfonice moderne. Toate nuanțele dau concertului o viață proprie, notele necântate fiind la fel de importante ca notele existente. Ca orice produs Nik Bärtsch, avem de-a face mai mult cu o experiență decât cu un disc, una unică, pe care o vom completa cu un concert pe bune.

După câteva schimbări în formula Ronin, Nik Bärtsch revine în 2016 la numele de grup din anii ’90, Mobile, dar asta nu-l face mai puțin recognoscibil în conceptul lui unic, în estetica prin care alătură ideile de groove, ritual și disciplină, cultură japoneză și alte repere muzicale, într-o muzică de o rară și stranie frumusețe.

Mobile folosește aceleași elemente, dar într-un context diferit, acustic, ritualistic, ca o refracție a aceleiași arhitecturi prin diferite prisme, cu aceeași intenție de a atrage un public cât mai larg. Continuum are nevoie de aceeași aprofundare pentru a-i fi apreciat inimitabilul farmec cameral, accentuat prin adăugarea unui cvartet de coarde.

Diferența de instrumentație nu schimbă accentul pe poliritmie și contrapunct, sunetul colectiv fiind primordial, chiar dacă suflul componistic provine dintr-o singură direcție. Mobile e mai puțin funky decât Ronin, dar temele sunt la fel de delicate, iar sunetul posedă mai multă diversitate și profunzime.

Urmează noi module adăugate la cele câteva zeci deja concepute, pe un album numit Awase, un termen preluat din artele marțiale cu sensul de mișcare coordonată în grup, de energii cumulate, o metaforă potrivită pentru precizia dinamică, ritmurile compuse și regimul în care teme scurte, fără contratimpi previzibili, module muzicale se derulează ca niște mantre care se contractă, se extind sub controlul compozitorului și al grupului.

O manieră repetitivă dar din ce în ce mai subtil dezvoltată, cu mai multă flexibilitate și mai multă plăcere de a aborda fiecare număr. Odată deprinsă, urmărirea ciclurilor și a schimbărilor de ritm devine un ritual în sine, în care ești atras pe fiecare album Nik Bärtsch.

Spin este o fantastică revenire la formula Ronin, al nouălea album lansat alături de membrii originali, Nik, bateristul Kaspar Rast și saxofonistul Sha, la care se adaugă basistul Jeremias Keller, ajuns în trupă în 2020.

Ronin reprezintă o cultură ritmică bazată pe rafinarea metodică a unor cicluri combinate cu entuziasm și libertate în cadrul unei structuri clare. Noul album nu arată doar dezvoltarea unor noi module și coeziunea progresivă de grup, ci și preluarea unor teme mai vechi cu aranjamente complet noi. Detaliile la nivelul muzicii de cameră sunt expuse cu accesibilitatea muzicii pop. Spin subliniază ideea de album, de program derulat prin experiența unor muzicieni care cântă de mult împreună. Ritual groove music.

Portretul unui artist

Universul său artistic este vast și surprinzător. De la spațiul său de performanță modulară din Zürich, la influențele artei japoneze și colaborările cu artiști precum Laurie Anderson, până la cercetările realizate la MIT asupra relației dintre mișcare și muzică – toate acestea conturează portretul unui artist aflat într-o continuă căutare.

În centrul acestei căutări se află, fără îndoială, groove-ul. Încă din copilărie, Bärtsch a fost atras de ritm, bătând în obiecte casnice înainte chiar de a avea acces la un instrument. Mai știu pe cineva. Pentru el, groove-ul nu aparține unui individ – este o energie colectivă, o forță care se naște și se împărtășește în comunitate.

Drumul său nu a fost lipsit de obstacole. În Elveția anilor ’70, nu i s-a permis inițial să studieze tobele, fiind îndrumat către pian sau vioară. Dar pasiunea a fost mai puternică decât convențiile. Cu sprijinul mamei sale, și-a găsit profesori care i-au înțeles chemarea și i-au modelat sensibilitatea muzicală. De la boogie-woogie la Gershwin, de la standarde la influențe latino și jazz contemporan, totul a devenit material pentru propria sa voce artistică. Un motiv în plus de admirație: ca muzician, studiezi fenomenul din interior, îți însușești un vocabular amplu, din care alegi ce vrei și ce simți pentru a te exprima personal.

Anii de formare în cluburi underground, precum Bazillus, au fost esențiali. Acolo, în mijlocul unui amestec urban de stiluri și influențe, a învățat importanța ritmului colectiv – o lecție care avea să-i definească întreaga creație. De-a lungul timpului, influențele sale au fost diverse: minimalismul lui Steve Reich, energia funk-ului, spiritul inovator al lui Prince.

Toate acestea au contribuit la nașterea Ronin, formație fondată în 2001, care a devenit laboratorul său sonor principal – cvartetul de zen-funk ce a atras atenția lui Manfred Eicher de la casa de discuri ECM. Dar poate unul dintre cele mai importante spații pentru dezvoltarea acestei muzici este clubul Exil din Zürich, cofondat de Bärtsch. Acolo, în întâlniri săptămânale, muzica este explorată, rafinată, transformată – într-un proces continuu de devenire. Peste o mie de concerte săptămânale, fără întrerupere!

Experiențele sale în Japonia i-au adâncit înțelegerea disciplinei și a măiestriei, iar cercetările recente de la MIT i-au oferit o perspectivă nouă asupra relației dintre corp și sunet. Chiar și limitele pianului – un instrument care, în mod tradițional, nu poate „îndoi” sunetul – devin pentru el puncte de plecare pentru explorări inovatoare, prin tehnici extinse și preparări ale instrumentului.

Privind în ansamblu, muzica lui Nik Bärtsch este o disciplină, o meditație în mișcare, o comunitate în sunet. Iar în fiecare modul, în fiecare puls, se regăsește această căutare neobosită a libertății prin rigoare – o lecție pe care jazzul, în formele sale cele mai profunde, o oferă celor care știu să asculte.

La Jazz in the Park, în 2026

În 2026 mă bucur că nu mai trebuie să vorbesc despre Nik Bärtsch ca despre un nume nou, dar într-un univers în expansiune e bine să știm să ne orientăm în funcție de cele mai importante repere. Acum, Nik e „de-al nostru” și tot ce pot spune în final este că tot ce poate fi mai bun decât să vezi un concert Nik Bärtsch este să vezi trei concerte cu el. La Jazz in the Park, în 2026!

Nik Bärtsch cântă sâmbătă 6 iunie, pe scena Alt Stage (Church), de la ora 20.30.

Jazz in the Park 2026

Citește și acest articol scris de Alin Vaida -> Jazz in the Park și de ce muzica live contează mai mult ca oricând

Jazz in the Park și de ce muzica live contează mai mult ca oricând