BEAT, please!

Există viață extraterestră, cel puțin în muzică

Fără a intra în terenul minat al filosofiei, pentru că sigur mă autodetonez, încerc să răspund pe baza unei experiențe muzicale. Există viață extraterestră, cel puțin în muzică. Adică există muzicieni care duc expresia artistică dincolo de ce obișnuiește specia umană să livreze pământean, iar dacă sunt mai mulți, poți avea senzația că te desprinzi ușor de umanul obișnuit, de densitatea telurică și ajungi undeva unde doar ei te pot duce.

După moarte nu mai contează ce există, însă după înregistrări, viața poate reveni în dimensiuni nebănuite. Înregistrarea păstrează momentul, apoi cineva îl actualizează, îl revitalizează cu propria personalitate și mai ales, propria energie.

Sunt profesioniști care iubesc muzica

Înainte de a detalia impresiile despre concert, vreau să subliniez esențialul, pentru că toți profesioniștii cântă corect sau bine, există multe stiluri și genuri de unde să alegem superlative, dar ceea ce este cu adevărat entuziasmant vine din atitudinea unor muzicieni care cântă de multă vreme și încă găsesc bucurie reală în ceea ce fac. O plăcere palpabilă, care le face muzica și mai atractivă, chiar și pentru cei care nu știu exact ce înseamnă King Crimson. Sunt profesioniști care iubesc muzica! Da, asta este chiar ceva special.

Omagiul stă în intensitatea bucuriei cu care cântă, a stării grozave pe care o transmit publicului. Doar acest cumul de experiență, limbaj și vivacitate te poate face să simți geniul muzical, nu doar să-l înțelegi.

„Discipline”, „Beat” & „Three of a Perfect Pair”

Între 1981 și 1984, King Crimson a înregistrat trei albume – „Discipline”, „Beat” și „Three of a Perfect Pair”, o perioadă distinctă față de prog-ul anilor ’70, mai sofisticată, mai inovatoare, extrem de greu de cântat. Muzica nu îți dă nicio recompensă din ce aștepți de la șabloanele previzibile. E o permanentă provocare, un spectacol care te ține uimit în fiecare secundă.

Acum, jumătate din formula originală — Adrian Belew și Tony Levin, e completată de Steve Vai și Danny Carey, doi (aici spuneți-le voi cum vreți, doar să evităm șabloanele alea cu „monștri sacri, titani, uranuși, epici iconici, zei”) care au preluat rolurile lui Fripp și Bill Bruford.

Povestea proiectului BEAT

Povestea proiectului BEAT a început în 2017, la o producție live dedicată lui David Bowie. Adrian Belew și producătorul Angelo Bundini vorbeau între ei și Bundini a lansat ideea: n-ar fi extraordinar dacă Belew ar pune laolaltă o trupă care să cânte muzica de pe Discipline, Beat și Three of a Perfect Pair, trilogia King Crimson din anii ’80? Belew a prins ideea. Robert Fripp a fost consultat. A refuzat să se implice, dar i-a dat lui Belew binecuvântarea să continue.

După aceea au intervenit pandemia și calendarele imposibil de aliniat ale unor muzicieni extrem de căutați. Șapte ani mai târziu, în 2024, formula de vis era în sfârșit gata. Evident, alegerile au fost făcute după niște criterii de evidență: Danny Carey e mare admirator al lui Bill Bruford, iar Steve Vai l-a studiat bine pe Robert Fripp, inclusiv pe albumul lui solo din 1979, Exposure.

Am început să visez când am aflat de turneul lor american

Nu văzusem King Crimson în concert și nici nu aveam de gând să traversez oceanul să-i văd, dar puteam să mă gândesc că, în asemenea situații, după America urmează Europa. Apoi e simplu, iei bilet într-un oraș care-ți place și trăiești din plin toată excursia. Dar ce să vezi? Total neașteptat, văd în lista de turneu „Arenele Romane”. Hai mă, să fim serioși. Nu știu ce să cred. Am crezut când am luat biletele. Apoi am așteptat momentul, sperând că nu se va anula concertul din motivele alea mizerabile. Și nici n-a plouat!

O seară intensă

Concertul a început cu „Neurotica”, cu fluierul lui Belew și cu sunetele lui scoase din chitară. De la primele secunde a fost clar că seara va fi intensă. Chitara lui Belew sună a orice mai puțin a ce crezi că poate face o chitară, păsări de mare, delfini, roboți, un rotator electric pe care l-a aplicat literalmente pe coarde la un moment dat.

La mijlocul scenei, cu bucuria unui copil care descoperă că magia funcționează, Belew a cântat, a bătut ritmul din palme, a glumit cu colegii, fără nicio urmă de poză. Twang Bar King, chitara lui legendară pictată manual, nu mai văzuse o scenă de turneu din 1984. Când Belew a ridicat-o, am știut imediat. Cinci ani a durat să adune laolaltă acești patru oameni. Se vedea că știe ce trăiește, chiar și după zeci de concerte.

Tony Levin, cu Chapman Stick-ul lui cu zece coarde, cu degetele-extensii inventate de el însuși în anii ’80 pentru a lovi corzile, a fost … iar nu găsesc cuvinte, pentru că devin mistic. Solid, imaginativ, mereu în serviciul muzicii, nu al demonstrației. „Heartbeat”, „Waiting Man”, „Sheltering Sky”, Levin a ținut totul laolaltă cu acea prezență a lui distinsă și omniprezentă.

Steve Vai s-a revelat complet

A preluat partitura lui Fripp cu o fidelitate și o eleganță remarcabile, adoptând chiar și rezerva scenică caracteristică maestrului, fără excese, fără show gratuit, dar nici chiar ca Fripp. Ar fi însemnat să stea pe un scaun de bar într-un con de umbră. Și totuși, când a deschis robinetul pe „Neal and Jack and Me” sau pe „Larks’ Tongues in Aspic Pt. III” (una din cele două piese cântate din perioada anilor ’70), sala a înțeles de ce îl cheamă cum îl cheamă. Mișcări, efecte, amprente, tot ce înseamnă Mr. Vai.

Danny Carey, bateristul lui Tool, a fost surpriza cea mai mare pentru cine nu îl cunoștea decât din contextul trupei sale. Poliritmia, gândirea complexă exprimată cu total control, toate prezente, dar reconfigurate pentru această muzică. Momentul în care el și Belew au ieșit față în față pe două seturi de tobe „quad” pentru a deschide al doilea set cu „Waiting Man” a fost unul din acelea pe care nu le uiți. Și un mod inteligent de a începe treptat setul, evitând gregaritatea unui public mai puțin disciplinat.

A urmat o versiune de 15 minute din „Sheltering Sky” flexibilă, fumegândă, cu secțiunea ritmică creând un fundal subtil pentru focurile de artificii ale chitarelor. „Elephant Talk” a fost poate apogeul, reflectat și pe imaginea din fundal și pe tricoul cu care am plecat de acolo. Belew a încheiat cu un strigăt de bucurie pură la finalul care a rezumat sentimentul întregii săli. Bis-ul a mai dat o dată cu noi de pământ: „Red”, a doua proiecție anilor ’70, ne-a ridicat pe toți în picioare.

M-am agitat cât Beavis și Butthead la un loc. Thela Hun Ginjeet a închis o seară total imersivă. Am primit vieți, ca în jocurile video, doar că prin viul grai al unor făcuți pentru a ne arăta imensitatea și frumusețea muzicii. N-au stat ca manechinele, cu gândul în altă parte, cheauni după o lună în autobuz.

Asta în următoarele condiții:

Total: 287 de ani de viață · 195 de ani de muzică

Ce oferă BEAT nu e o reconstituire muzeală. E dovada că acel cumul de experiență și vocabular poate extinde cu mult ceea ce fac instrumentele în mâinile unor muzicieni care au petrecut decenii împingând limitele. Toți patru au dus mai departe expresia instrumentelor la care cântă, iar asta se aude clar și se simte și mai clar live. Geniul muzical pe toate fațetele, în același loc, în același moment.

Un privilegiu unic

Te gândești că muzica de amplă complexitate presupune o atmosferă mai serioasă. Muzicienii se concentrează, noi ascultăm cu atenție. Nu prea ai când să te manifești. Asta nu s-a întâmplat și la concertul Beat, unde entuziasmul cu scântei a umblat în ping-pong de la scenă la public și invers. Un privilegiu unic, celebrat din plin de ambele părți. De aceea spun că 13 iulie 2026 e o seară-masterclass, o amintire imposibil de uitat, un semn că se poate și ar trebui să se poată mai des. Mă refer la bucurie, la ceea ce simte omul când vine la un concert. Mare noroc am avut!

BEAT Playlist

Set 1

1. Neurotica
2. Neal and Jack and Me
3. Heartbeat
4. Sartori in Tangier
5. Model Man
6. Dig Me
7. Man With an Open Heart
8. Industry
9. Larks’ Tongues in Aspic (Part III)

Set 2

10. Waiting Man
11. The Sheltering Sky
12. Sleepless
13. Frame by Frame
14. Matte Kudasai
15. Elephant Talk
16. Three of a Perfect Pair
17. Indiscipline

Bis

18. Red
19. Thela Hun Ginjeet