Rezumat
Al treilea capitol al unei trilogii neintenționateDe la Royal Albert Hall la „Ride Lonesome”Orchestrațiile și ecourile lui Nick DrakeO melancolie mai liniștită și, paradoxal, mai greaUn album care nu te surprinde, dar te convinge
Lansat pe 18 septembrie 2026, „Ride Lonesome”, cel de-al 15-lea album de studio al lui Beck, marchează revenirea artistului după șapte ani de la „Hyperspace”.
Mă feresc să folosesc cuvântul „talent” pentru că e prea folosit și, în fond, e derizoriu în dimensiunea unui artist. Totuși, Beck Hansen are un talent rar și, în același timp, intrigant: să facă din inconsecvență o metodă.
De la „Loser” încoace, care nu mi-a plăcut atunci, cu riff de slide-guitar, breakbeat și un refren pe jumătate în spaniolă, totul pe un singur disc, unul din cele trei pe care le-a lansat în același an, 1994 a dovedit că nu există un singur Beck, ci mai mulți, și că niciun fan nu știe niciodată pe care îl va găsi pe albumul următor.
„Colors”, „Hyperspace”, „One Foot in the Grave”, toate atât de diferite, găsești un glosar de noțiuni muzicale, o adevărată risipă. Dar e dezinvolt, consistent în sunet și foarte credibil. Apoi, la intervale de aproximativ doisprezece ani, scoate câte un album care sună diferit față de tot ce a scos, dar mai limpede, mai aerisit și unitar, de o coerență liniștitoare.

Al treilea capitol al unei trilogii neintenționate
„Ride Lonesome” e al treilea astfel de album. Sau, mai precis, al treilea capitol dintr-o trilogie neintenționată care a început cu „Sea Change” în 2002 și a continuat cu „Morning Phase” în 2014. Cel din urmă i-a adus Grammy pentru albumul anului, o distincție care l-a surprins pe Beck mai mult decât pe oricine altcineva. Acum, la unsprezece ani distanță, se întoarce în același peisaj sonor, cu aceiași oameni, cu aceleași instrumente, cu același spleen așezat.
Contextul nu poate fi ignorat, chiar dacă Beck nu l-a comentat explicit. Divorțul de Marissa Ribisi, finalizat în 2021 după aproape cincisprezece ani de căsnicie, plutește deasupra acestui album ca o ceață de dimineață care nu se ridică niciodată cu totul. „Sea Change” fusese inspirat de destrămarea unei relații lungi. „Morning Phase” venise după o accidentare la spate care îi amenințase cariera. „Ride Lonesome” urmează unui alt val de destrămare personală și Beck face, din nou, singurul lucru pe care știe să-l facă în astfel de momente: cheamă orchestra.
De la Royal Albert Hall la „Ride Lonesome”
Albumul a crescut din două concerte pe care Beck le-a susținut la Royal Albert Hall în primăvara anului trecut, unde a cântat pentru prima oară „Sea Change” în întregime, cu aranjamente orchestrale complete. Optzeci și cinci de muzicieni pe scenă, seturi care au emoționat până și presa britanică, în mod obișnuit reticentă la reverii nostalgice. La finalul primei seri, Beck a spus publicului că experiența îl inspirase să meargă în studio cu o orchestră, apoi s-a oprit și a numit proiectul, cu un umor tipic lui, „un proiect nedivulgat și nenumit”. Optsprezece luni mai târziu, proiectul nedivulgat are douăsprezece piese și un titlu.
Echipa care a realizat „Ride Lonesome” e în mare parte aceeași care a construit „Sea Change” și „Morning Phase”: Joey Waronker la tobe, Justin Meldal-Johnsen la bas, Smokey Hormel la chitară, Roger Joseph Manning Jr. la clape. Nigel Godrich, cel care a produs „Sea Change” și a mixat „Kid A” și „Amnesiac” pentru Radiohead, a stat la mixer. Și David Campbell, tatăl lui Beck, acum în vârstă de 78 de ani și unul dintre cei mai prolifici aranjori de coarde din industria americană, a semnat orchestrațiile. Campbell a lucrat cu Stones, cu Streisand, cu Adele, cu Michael Jackson și continuă să colaboreze cu fiul lui cu o naturalețe care transformă relația profesională în ceva special, un vis pentru orice artist.
Orchestrațiile și ecourile lui Nick Drake
Aranjamentele de pe „Ride Lonesome” sunt baroce în sensul cel mai bun al cuvântului: decorative, fără vibrato, elaborate fără să fie ostentative, prezente fără să acopere vocea, construite cu logica unui om care știe exact ce poate face o vioară și ce nu. „In the Night” e prima piesă care m-a cucerit, pentru că trimite ecouri distincte din „River Man” al lui Nick Drake. Pe „Beyond the Light”, încheierea, toate firele se împletesc cu o eleganță care trimite direct la „The Golden Age”, deschiderea lui „Sea Change”, și sugerează că Beck știe perfect cum să închidă un cerc.
Piesa-titlu stabilește tonul fără să te pregătească pentru el. Un acord simplu, un bas care pășește rar, vocea lui Beck mai joasă și mai obosită decât de obicei. Singurătatea nu e o tragedie, e o etapă inevitabilă care trebuie traversată.
Aceasta e, de fapt, diferența esențială față de „Sea Change”, care e un album despre durerea acută a pierderii. „Ride Lonesome” sună ca muzica de după, când durerea s-a sedimentat, când știi deja că nu te va omorî, dar nu știi încă ce va lăsa în urmă. O melancolie mai liniștită și, paradoxal, mai grea. Transpunerea ei în muzică e terapeutică.

O melancolie mai liniștită și, paradoxal, mai grea
„Falling Through My Hands” e poate cea mai directă piesă de pe album, un cântec de leagăn construit pe un riff de chitară în buclă și un refren de șase cuvinte care spune tot prin felul în care alege să nu spună nimic în plus.
„For Your Love” aduce unul dintre cele mai frumoase pasaje orchestrale ale albumului, cu o patină folk care amintește de Johnny Cash cel „dark”. „Failed Words” explorează limitele limbajului cu un lirism ironic, o piesă despre incapacitatea de a spune, scrisă cu o precizie care contrazice tema însăși. „Disappearing Act” stratifică vocile lui Beck și Manning Jr. în stilul unui Crosby, Stills & Nash, cu orchestrații de coarde sporadice și o chitară care alunecă discret în plan secund.
Singurul moment care diferă stilistic de restul albumului e „It Ends Right Here”, o piesă cu nervul rock-ului alternativ de la mijlocul anilor 2000, cu o creștere care îți dă impresia că Beck s-a ridicat ca să se dezmorțească puțin. E o surpriză binevenită în a doua jumătate a albumului și faptul că e urmată de liniștea din „If You Don’t Know What Love Is” face contrastul și mai eficient.
Un album care nu te surprinde, dar te convinge
„Ride Lonesome” nu e o surpriză, dar e un album de o excepțională coerență. Motivele se repetă – luni, furtuni, drumuri de noapte, lumini care se sting –, aranjamentele respectă același tip de spațiu sonic pe tot parcursul celor douăsprezece piese, ceea ce ar putea garanta o stare de hipnoză, de aceea recomand ascultarea lui în doze atent alese. E frumos, atractiv, fără niciun sunet ales cinic, dar cam „periculos” în profunzimea lui. E primul lui disc în șapte ani și faptul că sună atât de adunat, atât de puțin grăbit, atât de confortabil cu propriile lui limite sugerează că a știut exact ce vrea înainte să înceapă să înregistreze.
Avem parte de o distincție clară între un album care te surprinde și un album care te convinge. Cel dintâi îți schimbă referințele, cel din urmă îți confirmă că există lucruri în care poți continua să crezi. „Ride Lonesome” e din a doua categorie și, în momentul în care a apărut, după câțiva ani în care muzica populară a dat impresia că nu mai are timp să respire, e bine primit.
Text de Berti Barbera

Ascultă albumul pe Spotify:
