Billy Cobham, „Spectrum” – Două zile pentru o veșnicie de album!

Billy Cobham, „Spectrum” – Două zile pentru o veșnicie de album!

„Spectrum” a fost pentru mine un vârf de uimire la vârsta la care toți absorbim muzica, informația și tot ce ne mișcă simțurile pentru a rămâne în noi toată viața.

Nu e doar cel mai bun album al lui Cobham și unul dintre cele mai bune albume din istoria muzicii, e un punct esențial în învățarea mea ca muzician, colecționar și observator.

Un album perfect, inepuizabil. Încerc să-l cuprind prin scris, să rămână ideile pe care le notez la fiecare album care mă uimește, dar „Spectrum” mă face să mă simt și acum un începător.

Drumul lui Cobham până la „Spectrum”

Până în 1973, Billy Cobham, crescut în Brooklyn, format la High School of Music and Art din New York, trecuse prin armată și prin trupa lui Horace Silver, a cântat cu Stanley Turrentine și cu George Benson, și a ajuns la o sesiune Bitches Brew cu Miles Davis. Acolo, în studioul CBS, Cobham l-a întâlnit pe John McLaughlin, cu care a format Mahavishnu.

Acolo, în Mahavishnu, Cobham începuse să devină un supra-instrumentist, adunând tot ce a învățat de la cei cu care a cântat: măsurile complexe, tehnica, groove-ul, de fapt întreaga noțiune ritmică căpătase dimensiuni noi. Din acel moment, el a devenit un subiect de studiu pentru orice baterist. Swing-ul de jazz, puterea rock-ului, poliritmia africană, toate într-un singur om și într-un singur set de tobe extins.

Ruptura de Mahavishnu și nașterea albumului

Dar mașina Mahavishnu s-a stricat, după ce a oferit un exemplu impresionant de unicitate. McLaughlin controla totul, inclusiv drepturile de compoziție, iar resentimentele se acumulaseră. Cobham a simțit simptomele și a negociat un contract solo cu Atlantic înainte ca McLaughlin să dizolve trupa. În mai 1973, la Electric Lady Studios din New York, cu un buget de 35.000 de dolari și fără nimeni care să-i dicteze, Billy Cobham a înregistrat „Spectrum” în două zile. Două zile pentru o veșnicie de album!

A ales intuitiv muzicienii. Învățase de la Miles Davis cum să pui muzicienii potriviți în camera potrivită și să lași magia să facă restul. Jan Hammer, colegul de la Mahavishnu, la multe feluri de claviaturi. Leland Sklar la bas, un om care poate fi auzit pe sute de albume de rock și pop, dar care rar a sunat mai bine ca aici. Și Tommy Bolin, 21 de ani, chitarist din Sioux City, Iowa, un geniu în curs de a fi descoperit de lume, aflat între un episod la James Gang și unul la Deep Purple.

Cobham îl văzuse prima dată în 1969, la un festival, când Bolin cânta cu Zephyr. Intensitatea lui brută, tonul și energia combinată cu virtuozitatea instinctivă l-au marcat pe loc. Patru ani mai târziu, i-a dat un telefon.

Tommy Bolin, geniul instinctiv

Tommy Bolin nu știa să citească note. Când Cobham i-a întins partiturile, Bolin i-a spus direct că arată ca limba chineză pentru el. A cerut ca Hammer și Cobham să îi cânte ariile sau să îi arate schimbările armonice. A absorbit totul prin instinct, ureche și simț ritmic.

Această lipsă de educație formală nu a fost un handicap, ci o particularitate care a dat înregistrărilor un tip de libertate imposibil de obținut altfel. Jan Hammer l-a comparat frecvent cu Jimi Hendrix, remarcând că Bolin era unul dintre puținii chitariști pe care îi întâlnise care cântau fără nicio tensiune vizibilă, lăsând inspirația să curgă direct prin mâini. Interplay-ul dintre Minimoog-ul lui Hammer și Stratocaster-ul lui Bolin, trecut prin Echoplex, era atât de simbiotic încât cele două instrumente se contopeau uneori într-unul singur, lăsând ascultătorii incapabili să le mai distingă. Hammer și Bolin aveau să colaboreze din nou pe albumul solo al chitaristului, Teaser, în 1975.

Înregistrat live, fără plasă de siguranță

Uimitor este că albumul a fost înregistrat live în studio, fără suprapuneri sau corecții, aproape fără repetiții. Tensiunea asta face parte din identitatea albumului. În loc să sune nefinisat, grăbit, sună teribil de îndrăzneț. Prestațiile au acea ascuțime care vine de la muzicienii care ascultă și reacționează în timp real. Iată un singur moment care ilustrează perfect acuitatea din timpul sesiunilor: în timpul soloului său la „Taurian Matador”, Bolin a rupt coarda mi subțire. În loc să oprească banda, și-a adaptat digitația pe grif și a terminat solo-ul exploziv pe cinci coarde, fără să piardă nicio măsură. Cobham a păstrat acea variantă pe master. A rămas și în timp un standard pentru înregistrarea fără filtre.

„Quadrant 4”, deschiderea fulminantă

„Quadrant 4” deschide albumul fără introduceri inutile: un „shuffle” de dublă tobă mare, cu un deceniu înainte ca Alex Van Halen să îl folosească în „Hot for Teacher”, urmat de solourile schimbate între Hammer și Bolin cu o viteză și o claritate năucitoare. Și năucit rămâi până la sfârșitul discului.

Bolin combină riff-ul de blues și rock al lui Page și Iommi cu sofisticarea melodică a lui McLaughlin și Holdsworth, într-un amestec care nu sună a nimeni altcineva. Jeff Beck a declarat mai târziu că prestația lui Bolin pe „Spectrum” a fost catalizatorul care l-a împins să facă Blow by Blow, un alt reper masiv al genului. Iar Deep Purple l-au ales pe Bolin să îl înlocuiască pe Ritchie Blackmore exact după aceste sesiuni.

„Stratus”, inima albumului

„Stratus” este piesa centrală a albumului și una dintre definițiile cele mai complete ale noțiunii de „fusion”. Începe cu un peisaj sonor electronic, care atrage dar nu anunță nimic din ce va urma. Erau sunete noi la momentul lor, 1973, și au îmbătrânit foarte frumos. Pentru că Sklar și Cobham ne oferă unul dintre monumentele groove-ului universal. Linia de bas a lui Sklar trepidează continuu iar bătaia lui Cobham se aplică perfect. E genul de groove pe care l-ai putea asculta în buclă la infinit fără să simți saturație, dând ușor din cap, ca răspuns firesc.

A fost eșantionat de Massive Attack în „Safe from Harm” în 1991, prezentând „Spectrum” unei generații noi. Dar niciun „sample” nu va reda solo-ul extins al lui Bolin, care pornește lent, clocotește un pic apoi își revarsă energia, chitara sa impregnată cu efecte atingând un ton lichid, aproape de claviatură.

Când Bolin îi cedează spațiul lui Hammer, solo-ul de sintetizator care urmează e mai rezervat ca de obicei, cu mai puține note dar esențialul se afișează când trebuie. Și pe tot parcursul, groove-ul continuă, Sklar și Cobham solizi ca un zid. Finalul e teribil, se schimbă riff-ul și dă libertate bateriei care dezvoltă fraze ritmice greu de imaginat. A devenit un standard al improvizației care a culminat cu varianta lui Jeff Beck, cu Vinnie Colaiuta la baterie.

Dinamica albumului și celelalte piese

Alt aspect uimitor e dinamica albumului. „Spectrum” nu e un album de ritm frenetic și solouri narcisice. Cobham a gândit discul ca pe o experiență completă, cu contrast și măsură. „To the Women in My Life” este un interludiu de pian solo al lui Hammer. Cobham a inclus-o pentru că servea albumul, pentru că era necesar un contrast, pentru că Hammer merita momentul. Asta e atitudinea unui muzician matur, nu a unuia care numără minutele de solo.

„Spectrum”, piesa titlu, aduce o expunere diferită prin Ron Carter la bas, Joe Farrell și Jimmy Owens la instrumente de suflat, orientată mai spre jazz, dar cu o tentă rock dată de Carter, care evita stilul clasic de „walking bass” în favoarea unui groove mai fluid și de inventivitatea neobosită a lui Cobham. „Le Lis” are un groove latin, spiralat melodic de flaut. „Red Baron” începe cu o linie de bas a la Bootsy Collins și devine un alt moment fabulos al albumului. Tema rămâne ca o mărturie a unei experiențe intense și a viziunii de aranjor a lui Cobham. Gândirea lui de ansamblu face din acest album un act muzical desăvârșit, nu un curs de virtuozitate instrumentală.

Un succes neașteptat

La final, a rămas cu 13.000 de dolari din buget. Producția a durat mai puțin decât era planificat și a costat mai puțin decât era socotit. Asta spune ceva despre claritatea cu care a știut ce voia. „Spectrum” a urcat pe primul loc în topul jazz Billboard și a ajuns pe locul 26 în Hot 200, un rezultat extraordinar pentru un album instrumental de fuziune. Cobham se așteptase să vândă poate 500 de exemplare. „Spectrum” a devenit în schimb un manual subversiv pentru muzicieni din toată lumea, un reper al genului și un punct de referință pentru tot ce a urmat în jazz-rock și fuziune.

Moștenirea lui Tommy Bolin și a lui „Spectrum”

Tommy Bolin a murit în urma unei supradoze în decembrie 1976, la 25 de ani. Era în turneul de promovare a celui de-al doilea album solo, Private Eyes, când inima i s-a oprit în urma unui cocktail de heroină și alte substanțe. A lăsat în urma sa o serie de înregistrări și o măsură a geniului pe care lumea a descoperit-o treptat, prea târziu. Leland Sklar, unul dintre cei mai prolifici basiști din istoria muzicii, a spus în repetate rânduri că Bolin a fost pur și simplu unul dintre cei mai mari chitariști care au pus vreodată mâna pe instrument.

Cobham continuă o carieră lungă și bogată, înregistrează și face turnee la 80 de ani, dar niciun album nu a mai atins amestecul de atitudine rock, virtuozitate jazz și forță ritmică de pe „Spectrum”, care continuă să surprindă, să educe, să provoace.

E albumul care mi-a arătat că fuziunea nu înseamnă compromis între două lumi, ci o a treia lume proprie, mai bogată decât suma părților. Perfectă în defectele ei, vie în febra ei, inepuizabilă în detaliile ei. Între timp au mai apărut multe albume fantastice de fusion. Termenul însuși a căpătat sensuri dezvoltate. Dar orice listă cu reușite muzicale în care converg mai multe limbaje, orice colecție de fusion ar trebui să înceapă cu „Spectrum”. Nu e primul album de gen, dar are impactul aliajului perfect.

Text de Berti Barbera

Ascultă albumul pe Spotify:

Ascultă albumul pe Youtube: