Goodbye, Dolly

Dolly Parton e mult mai puțin omagiată în România decât a fost Michael Jackson

Nu-i cunoaștem suficient încât să-i includem în lista de necrolog, dar e bine să știm, măcar acum, în pragul trecerii, de ce devin nemuritori. Mai exact, Dolly Parton e mult mai puțin omagiată în România decât a fost Michael Jackson, ca să dau un singur exemplu, cel mai evident probabil. De aceea cred că e bine să știm de ce aproape toată lumea occidentală, care i-a ascultat mai des și mai atent muzica, mai ales, evident, în America, este cutremurată de moartea ei, la 80 de ani.

Am ascultat destul de puțin din muzica ei, în raport cu alți artiști pe care-i iubesc, în mare parte datorită reținerii mele față de vocile din muzica country, dar suficient cât să-i remarc sclipitoarea inteligență și aptitudine. Nu are doar piese, ci albume întregi pe care mulți le-am savura, dacă le-am cunoaște. Asta e, loteria oportunităților ne-a dus spre alți artiști.

Dolly Parton nu e doar country

Dar nu e prea târziu, mai ales când e vorba de asemenea personaj. Country e un fenomen de necuprins în țara de origine, e plin de artiști incredibili, virtuozi, talentați, sunt mii de cântece frumoase, există adepți devotați în toată lumea, dar nu m-a atins la fel ca alte genuri cu aceeași proveniență. Dar Dolly Parton nu e doar country, cum country nu e doar bere, tiruri, doruri și grătare. Ea a fost pur și simplu sclipitoare, cu un instinct muzical rarissim.

A fost un geniu natural

Educația ei nu a fost academică, dar a fost una a experienței trăite. S-a născut în sărăcie lucie. Tatăl ei era zilier și lucrător în construcții într-o colibă cu o singură cameră din Tennessee-ul rural, care adăpostea doi părinți și 12 copii. Mama ei era jumătatea muzicală a familiei; tatăl ei avea ceva simț mercantil. Dolly nu doar le-a moștenit pe amândouă, le-a dus la deplina desăvârșire.

A început să cânte la trei-patru ani

Mozart și Mendelssohn nu au făcut mai mult decât ea. Singura diferență e că împrejurările ei erau altele. E o comparație cât se poate de firească. Unul dintre lucrurile care mă uimesc mereu în lumea muzicii clasice este snobismul celor care ar trebui să știe mai mult decât pretind că știu. Da, e lipsit de noblețe să te consideri superior prin muzica pe care o asculți și să respingi orice tip de comparație. Tu, fiu al Euterpei, care te-ai pogorât din stratosfera muzicii absolute, dacă pretinzi că știi ceva despre muzică, ai ști că atunci când faci comparații muzicale, stilul, idiomul sunt mai puțin importante decât forma.

Cântecele sunt cântece. Iar epocile sunt epoci. Când evaluezi talentul muzical, trebuie să îl iei ca atare. Nu poți compara cântece cu simfonii sau opere, sunt lucruri total diferite. Compari cântece cu cântece. Și ca autoare de cântece, Dolly Parton a fost printre cei mai mari care au existat vreodată. Cu cât îi asculți mai atent muzica, cu atât te atașezi mai mult de ea.

Așa cum am făcut și cu cei pe care deja îi iubim. Măreția ei nu a mers pe căile pe care snobii culturali le recunosc compulsiv. Și asta e pierderea lor. Dolly nu s-a născut privilegiată. N-a mers la conservator. Unchiul ei i-a dat prima chitară la șapte ani. A cântat la chitară, saxofon, vioară. Nu la fel de bine la toate, dar a făcut-o, aproape fără nicio pregătire formală.

A scris peste 3.000 de cântece

De-a lungul unei cariere de peste 60 de ani, a scris peste 3.000 de cântece. Alte surse precizează 5.000, dacă includem titlurile la care a contribuit. Un număr neverosimil, după orice standard. Ea ar fi fost prima care să recunoască că nu toate erau bune, dar o grămadă dintre ele erau excepționale.

„Jolene”, probabil cel mai mare hit al ei, e o piesă despre o femeie care imploră o altă femeie tânără și frumoasă să nu-i fure bărbatul. Și e o piesă perfectă. Nu e o simplă piesă de dragoste, e o tragedie cu rădăcini într-o poveste adevărată din viața ei. Și, uimitor, „Jolene” și „I Will Always Love You”, pe care lumea o cunoaște mai ales în versiunea Whitney Houston, ar fi fost scrise în aceeași zi.

Ambele au apărut pe același album, Jolene, apărut în 1974. „I Will Always Love You” nu e nici măcar o baladă romantică, deși sună așa. A fost scrisă pentru partenerul ei de afaceri, de care s-a despărțit profesional atunci când ea devenise mai celebră decât el. E o cântare despre dragostea dintre doi oameni în afara romantismului zaharos. Nimeni nu spune lucruri ca astea mai bine decât o făcea ea. Aceeași piesă, cântată de Whitney Houston, face parte din coloana sonoră a filmului The Bodyguard, care cel puțin două decenii a fost cel mai bine vândut album care conține muzica unui film. Ca autoare, era trubadurul perfect al timpului său.

„Coat of Many Colors” povestește cum mama ei i-a cusut o haină din cârpe, singurele pe care le aveau, și cum a purtat-o mândră la școală, unde a fost batjocorită nemilos. Bucuria pentru ce mama făcuse pentru ea, tactilitatea emoției, totul e acolo, în câteva versuri simple.

„9 to 5” e un imn al celor care muncesc și nu sunt recunoscuți. A pus experiența umană pe muzică, într-un spectru expresiv la fel de larg ca al oricărui compozitor care a trăit. Nu a speculat cinic expresii plafonate.

Actriță, autoare, femeie de afaceri, filantrop

A finanțat cercetări care au dus la dezvoltarea vaccinului Moderna împotriva COVID-19 și a fost printre primii care s-au vaccinat public, îndemnând pe toată lumea să facă la fel. Are rost să comentăm dejecțiile celor care au văzut în asta o cauză a morții ei? Nu, absolut nimic nu e de comentat. Când auzi așa ceva, cel mai bun lucru e să-ți pui un disc de-al ei. A finanțat spitale de copii. A luptat pentru alfabetizarea copiilor.

Fundația ei, „Imagination Library”, a donat 300 de milioane de cărți în șase țări, trimițând gratuit câte o carte pe lună fiecărui copil în primii ani de viață, oriunde te-ai fi înscris. A susținut căsătoria între persoane de același sex, fără emfază pe activismul ideologic. Da, o mare problemă pentru reprimații sexuali care văd în asta ceva inacceptabil. Era fără prejudecăți. Era o sursă de bunătate, generozitate și căldură.

Era mică de statură, dar mare prin tot ce a făcut

Personalitatea, părul, zâmbetul. Și umorul ei era la fel. „Costă o grămadă de bani să arăți atât de ieftin”. Nu avea iluzii despre sine, știa exact cine era și ce vrea. Și scria muzică aproape în fiecare zi a vieții ei.

Nu e multă lume despre care să poți spune că a fost iubită de toată lumea. Dolly Parton era și rămâne una dintre ele. A lăsat în urmă o viață bine trăită și o moștenire uriașă pe care generațiile viitoare o vor descoperi și redescoperi. Poate învățăm și noi măcar să răspundem cu un zâmbet la fiecare grimasă pe care o întâlnim.