Dacă ai ascultat vreodată cu atenție solourile lui Steve Hackett pe piesele Genesis sau tonul lui Steve Rothery pe albumele Marillion, vei recunoaște imediat chitarele de pe The Roaring Waves.
Asta e una dintre plăcerile mari ale albumului: să recunoști tonul și specificul melodic al fiecăruia.
Restul e un teritoriu comun care iese din standardele prog și se concentrează direct pe o temă. E bine să citești o dată despre acest album, apoi să-l asculți de mai multe ori, nu de alta, dar s-ar putea să nu-ți spună totul chiar din prima. Adică să nu-ți spună mare lucru.
Tema albumului e marea
Opt ani în construcție, albumul ne ia într-o călătorie pur instrumentală prin toate stările și agregările pe care oceanul le poate genera: furtuna, liniștea, adâncul misterios, coasta și drumul lung de întoarcere. Drumul celor doi s-a intersectat când Rothery l-a însoțit pe Hackett pe scena Royal Albert Hall în octombrie 2024, pentru aniversarea de 50 de ani a capodoperei The Lamb Lies Down on Broadway.
Rothery a mărturisit că Hackett a fost mereu o influență majoră asupra stilului și motivării sale. Proiectul comun a părut o consecință naturală.
„The Storm“ deschide albumul cu temele lirice ale lui Hackett, înainte ca bateria lui Daniele Pomo să intre și să propulseze toată piesa. Cei doi chitariști schimbă melodii ca într-un duet, complementari, generoși. „Sandsend“ urmează cu o melodie vibrantă care cere versuri. Dar mai bine fără, e pentru imaginația noastră. „Red Dragon“ aduce un riff frumos încărcat cu o nuanță de sitar, iar Ricardo Rommano completează cu bas și clape ceea ce ține piesa laolaltă.
Piesa titlu, „The Roaring Waves“, deschide cu corzi de nylon (probabil Hackett), înainte ca secțiunea orchestrală să preia și să dezvolte. Rothery vine cu chitara electrică și construiește o imagine sonoră precisă: apa care se agită, se ridică, se calmează. Hackett adaugă și o parte de flamenco elegantă care evocă cărțile ilustrate din copilăria lui. Atmosfera amintește de Ottmar Liebert, de Mason Williams, de tot ce-i mai fin și mai imaginativ în chitara acustică.
„K-129“, submarinul sovietic scufundat în Pacificul de Nord, cu toată echipa la bord, e piesa cea mai experimentală a albumului. Deschide cu un fundal mecanic, repetitiv, parcă vezi înaintarea submersibilului prin apă. Rothery cântă melodic, Hackett se afundă în distorsiuni și sunete mai abrazive, fin amestecate. Sunetul de sonar din pauză e o imagine sonoră de o simplitate perfectă. Atmosfera trimite către școala berlineză, către Harmonia, Tangerine Dream și Kosmische Musik.
„The Black Sea“ e piesa pe care am putut s-o ascultăm ca single, înainte de lansare: un Stratocaster în prim-plan, probabil Rothery, cu Hackett asigurând textura strălucitoare din spate. Neted și melodic, fără duritate gratuită. Atmosfera Pink Floyd din perioada Division Bell e perceptibilă. „Pacific Coast Highway“ încheie albumul cu muzicuța lui Hackett (primul său instrument, de blues), voci feminine fără cuvinte, orga Hammond și o energie ca de final, când dai tot ce mai ai. Finalul curge lin, șoptit cu voci corale.
45 de minute de muzică
Dacă chiar e nevoie, putem să-i găsim o denumire, un tipic de catalog, dar eu cred că nici aici nu e cazul. Nu are sofisticarea prog-ului, expune peisaje, nu povești de dimensiuni odiseice, nu complică ritmic sau armonic, fără voci, fără versuri, fără afirmații de virtuozitate gratuită. Doi chitariști care știu exact cine sunt, cântând în serviciul aceleiași imagini.
The Roaring Waves e un album care cere să fie ascultat cu căști bune și cu răbdarea de a lăsa muzica să-și facă efectul. La fiecare ascultare găsești ceva nou. Ăsta e semnul unui album bun.
Text de Berti Barbera
Ascultă albumul pe Spotify: