Muse au ajuns la al zecelea album de studio în același loc în care ajung toate filmele Marvel după episodul care provoacă întrebarea dacă mai e cineva care să fie salvat.
Într-un fel, știi dinainte cam ce vine: cosmicul, simfonicul, apocalipticul, conspirativul, Bellamy cântând despre controlul umanității ca și cum ar comanda o pizza de la capătul galaxiei. Și totuși mergi la film. Pentru că uneori marvel-ul face ceva care merită. Sau pentru că nu ai ce face duminică.
Al zecelea album Muse
The Wow Signal e al zecelea album Muse și, trebuie spus, un pas înainte față de Will of the People din 2022, lucru care nu era dificil de realizat dat fiind că acela fusese poate cel mai slab moment al carierei lor. Trupa a ales de data aceasta să-și mute obsesiile către spațiu și comunicare cosmică, ceea ce îi oferă lui Bellamy un impuls sci-fi bine venit: când cânți despre semnale extraterestre, precizia factuală devine mai puțin importantă decât când cânți despre pandemie și libertățile cetățenești. O decizie înțeleaptă.
Piesa de deschidere vine cu coruri șoptite în latină, orchestrații cinema-simfonice care amintesc vag de Lawrence of Arabia și tot aparatul pe care trupa îl folosește când vrea să-și facă intrarea. Dar chitara și bateria sunt viscerale și bine înregistrate, iar vocea lui Bellamy e mai controlată și mai expresivă decât pe mai multe albume recente. „Night Shift Superstar“ aduce un puls electro-pop cu inflexiuni de house, cu un bas împins și un refren care funcționează în orice context. Ai putea asculta Daft Punk în loc, dar asta nu înseamnă că piesa nu funcționează. S-a mai aplicat șablonul. Tot e mai bună decât duetul ăla.
Trecem peste „Shimmering Scars“ și ajungem la „Cryogen“ care e, surpriză, o revenire la bază. Riff à la „Plug in baby“, falsetto-uri, solo-uri de chitară, o construcție care amintește de Muse-ul „ăla bun“. E bine și acum, dar e altceva decât aștepți. Eu ador artiștii care nu se ocupă de legănat zone de confort și recompense, dar aș aprecia mai puține șabloane. Trecem și peste „Be with you“ pentru că dă senzația de Coldplay și ascultăm „Hexagons“, poate cel mai lucid comentariu social pe care trupa l-a produs de multă vreme: rebeliunea de masă transformată în marfă și vândută înapoi consumatorilor, angoasă transformată în conținut. Nu e o idee nouă, dar cel puțin e una reală.
Ei, și când ne pregătim de ora închiderii, se prăvălesc două piese sănătoase, cu riff reconfortant și mers apăsat. Nu e o recompensă, e un moment în care recunoști trupa care-ți place. „The Sickness in You and I“ și „Unraveling“ sunt cele două piese unde albumul reciclează niște amprente dar măcar aduce albumului puțină vigoare. Mult mai bine decât ce urmează, poate cel mai „lame“ moment din istoria Muse.
Dacă ne luăm după riff, n-am zice asta, dar imediat simți că cineva din afara trupei și-a băgat nasul. Piesa are mai mulți autori și bănuiesc că unul dintre ei a avut această idee foarte nefericită. „Hush“ o are ca invitată pe Ellie Goulding. Trebuie să recunosc că nu înțeleg alegerea. E clar că Muse dezvoltă elemente dincolo de limbajul rock, unele excepționale, inovatoare, influente, altele previzibile, în tiparul steril al industriei și până la urmă fac ce vor ei, sunt Muse. Dar ce-ți trebuie o văicăreală, care-i strategia? Este Ellie Goulding un nume atât de popular încât să-l folosești ca momeală? Poate sunt prieteni. Le-o fi trebuit puțină melodramă.
Finalul încearcă să dea o rezoluție tematică poveștii de dragoste și comentariului cosmic pe care albumul le-a întrepătruns de-a lungul celor 12 piese. E tristuț ca rezoluție, dar e o rezoluție, ceea ce e mai mult decât dau multe albume conceptuale. Problema reală e că tot potențialul acestei combinații, dragoste, spațiu, starea umanității, rămâne vast subexplorat în raport cu speculațiile muzicale comerciale.
The Wow Signal nu e un album deloc uimitor
Dar e mai bun decât ce au făcut în ultimii ani, are câteva piese care merită reascultate. Noi alegem la fel ca de obicei – luăm ce ne place și nu ne luăm în serios cu dramatismul dezamăgirii. Avem muzică destulă iar Muse rămân grozavi, au cu ce. I-am văzut live de trei ori și i-aș mai vedea, dar nu am mai găsit bilete. Poate mai încolo, când o să mă facă să zic din nou „wow“.
Text de Berti Barbera
Ascultă albumul pe Spotify: