Camerata Brasil – Bach în Brazilia (2000): două lumi muzicale depline pe același album
Destul de rar se adună două lumi muzicale atât de frumoase, care pur și simplu ne iradiază cu bucurie, frumusețe și speranța în lumea pe care ne-o dorim. Avem nevoie de repere ale reușitei, ale tensiunii creative care ne poate aduna și bucura. „Bach in Brazil”, albumul lansat în 2000 de Camerata Brasil sub conducerea lui Henrique Cazes, e exact acel exemplu de album perfect.
Totul e atât de serios făcut, iar efectul e atât de relaxant, implicând exact atâta emoție câtă avem nevoie pentru a ne simți realmente fericiți. Bach și Brazilia – întâlnirea cea mai plăcută dintre culori și contrapuncte. Nici „Mozart in Egypt” nu sună rău, nici „O’stravaganza”, care combină muzica lui Vivaldi cu reel-ul irlandez, dar parcă „Bach in Brazil” le întrece pe toate prin limpezimea potrivirii.
Două tradiții care se recunosc
Titlul ar putea induce în eroare. Știm la ce poate duce un astfel de titlu. Nu e vorba de unul dintre acele proiecte de popularizare, în care muzica serioasă e îmbrăcată în ritmuri exotice pentru a deveni accesibilă. Nu e acel coșmar kitsch în care Bach apare cu perucă și ochelari pe Copacabana, înconjurat de fete în bikini care îi cântă chaconna pe ritm de bossa nova. Ceea ce face Camerata Brasil e incomparabil mai apt și consistent.
Ei ne oferă ceea ce au descoperit dintr-o explorare a modului în care două tradiții instrumentale contrapunctice (muzica barocă a lui Bach și choro-ul brazilian) conversează, se recunosc și se îmbogățesc reciproc. Nu e o surpriză că dialogul funcționează atât de natural, mai ales pentru cei care cunosc puțin istoria muzicii braziliene și natura choro-ului.
Această muzică instrumentală tipică carioca (Rio de Janeiro), apărută acum aproximativ 150 de ani din adaptarea dansurilor europene (polka, schottische), prin suflul sentimental al Portugaliei și ritmurile vii ale Africii, a păstrat mereu în melodiile ei ceva din caracterul său baroc de origine.
De la Villa-Lobos la Henrique Cazes
Legătura nu e nouă. Heitor Villa-Lobos a analizat-o în profunzime și a consacrat-o în seria „Bachianas Brasileiras”. Radamés Gnattali a trasat o cale paralelă între Vivaldi și Pixinguinha. Henrique Cazes, maestru al cavaquinho-ului și fost membru al Cameratei Carioca sub îndrumarea lui Gnattali, merge pe aceeași linie cu rigoare și afecțiune, fără nicio abatere față de vreuna dintre cele două tradiții.
Octetul Camerata Brasil folosește instrumente care aparțin în mod natural ambelor lumi. Chitarele cu șase și șapte corzi, cavaquinho-ul, similar cu ukulele, și viola caipira, variantă a violei braguesa portugheze, sunt comune tuturor fostelor colonii portugheze din lume. Imigrația italiană în Brazilia a adus două mandoline, iar percuția, cu rădăcini africane și arabe, e ancorată de un contrabas. La acestea se adaugă artiști invitați: pian, vioară, clarinet și saxofon soprano.
Viola caipira servește ca un fel de clavecin: acorduri arpegiate care susțin polifonia din spate. Bogăția timbrală a ansamblului e una dintre marile bucurii ale albumului.
Bach în ritmul choro-ului
Din repertoriul lui Bach, Camerata alege piese care se adaptează natural dinamicii și posibilităților ritmice ale choro-ului. Mișcarea din Concertul italian care deschide albumul pulsează cu percuția braziliană fără să piardă nimic din arhitectura bachiană. Recunoști notele, nu și instrumentele, deși nimic nu pare nenatural. Apoi intră ritmul cu pandeiro și totul devine solar. Invenția în două părți nr. 13 în La minor funcționează la fel.
Preludiul Suitei în Do minor pentru clavecin și Allegro-ul Concertului brandenburgic nr. 6 contrastează admirabil două voci de mandolină, un efect pe care Bach însuși l-ar fi întâmpinat cu un zâmbet. Giga din Partita nr. 4 în Re major are o energie care o face aproape imperceptibilă prin prisma ambelor tradiții.
Două piese Bach ies în evidență prin invitații speciali: Vivace-ul din Concertul pentru două viori, care sună simfonic datorită viorii lui Ricardo Amado, și Invenția în două părți nr. 8 în Fa major, singurul moment în care apare pianul lui Leandro Braga, rece și precis, într-un contrast frumos cu căldura ansamblului de coarde.
Pixinguinha și Villa-Lobos
Pixinguinha aduce trei dintre piesele sale esențiale la această întâlnire. „Vou Vivendo” are pasaje pentru viola caipira care colorează interpretarea cu o nuanță inconfundabilă. „Um a Zero” câștigă și mai mult caracter baroc datorită timbralității violei, atât de apropiată de clavecin. „Ele e Eu” e combinată cu două mișcări din Suita nr. 2 pentru flaute și coarde a lui Bach, o alăturare curajoasă care funcționează.
Paulo Sérgio Santos, prin saxofon soprano și clarinet, e invitatul care aproape dublează fascinația pieselor în care cântă: „Chorando Baixinho” a lui Abel Ferreira și, mai ales, „Aria” din Bachianas Brasileiras a lui Villa-Lobos devin în mâinile lui momente de o frumusețe copleșitoare, ca un omagiu adus celui care a arătat primul că cele două lumi pot locui în aceeași cameră.
Radamés Gnattali și întâlnirea celor două lumi
Radamés Gnattali închide albumul cu „Variações Sobre O Samba Do Urubú” și cu „Remexendo”, cel mai cunoscut choro al său, înregistrat prima dată în 1943. Aranjamentul lui Cazes îi adaugă o introducere la viola caipira care citează preludiul din prima Suită pentru violoncel a lui Bach. Și aici crește emoția când un citat din Bach deschide ușa unui choro brazilian, cele două sunând ca și cum ar fi aparținut mereu unul altuia.
E uimitoare asocierea pe care ne-o decodează „Bach in Brazil”, mai ales că albumul nu a fost lansat în Brazilia, ci a fost gândit pentru un public european. Paradoxul e că sună mai brazilian decât multe albume făcute pentru publicul de „acasă” și mai bachian decât multe interpretări ale muzicii lui Bach la instrumente clasice. Sunt două tradiții care nu aveau nevoie de traducere, ci de o prezentare afectuoasă.
Camerata Brasil ne face ziua frumoasă și ne amenajează măcar o porțiune din lumea aceea de care vorbeam. Efectul e cel pe care soarele fierbinte din Rio de Janeiro l-ar putea produce pe cerul de peste Leipzig: nu îl schimbă, dar îl luminează.
Text de Berti Barbera
Citește și acest articol Sunete
-> 6 albume de rock progresiv pe care oricine le poate asculta