6 albume de rock progresiv pe care oricine le poate asculta

6 albume de rock progresiv pe care oricine le poate asculta

Rock-ul progresiv a avut mereu o problemă de reputație. Pentru mulți oameni, cuvintele aduc imediat în minte imagini precise: piese de 20 de minute, muzicieni care cântă pasaje aparent imposibile, coperte de album cu tematici ciudate.

Pentru unii ascultători, această imagine a creat o barieră reală. Dar cele mai de succes și influente albume de prog rock au fost construite în jurul unor lucruri incredibil de simple: o melodie bună, o emoție puternică, o atmosferă memorabilă, o poveste care merită urmărită. Cel mai bun prog rock nu a fost niciodată despre a organiza sunet complicat de dragul complicației. A fost despre a extinde ceea ce muzica rock putea exprima.

Problema a fost că mulți oameni au perceput genul prin reputația lui, nu prin muzica lui. De aceea poate s-a creat o barieră, o distanțare nedreaptă față de o muzică frumoasă și generoasă. Aceste șase albume nu cer o validare muzicală, ci oferă o posibilitate de apropiere de ceea ce înseamnă „prog”.

Vine de la progresiv, nu de la progresist, deci conservatorii pot asculta și ei liniștiți. Nu e nimic impertinent în muzica asta, dimpotrivă.

E mai degrabă o idee, un mod de a gândi, o capacitate de a continua să gândești în afara șabloanelor, a surselor de recompensă, pentru a produce o muzică de care să nu te plictisești. Nu e condus de modă sau de dorința titlurilor populiste în presa mainstream. Servește nevoilor muzicienilor care se străduiesc să îl creeze și ale ascultătorilor dornici de a face parte din aceste călătorii muzicale durabile.

Nu trebuie să știi măsura, să numeri, nu trebuie să analizezi fiecare parte de claviatură. Trebuie doar să asculți și să te bucuri de ce fac alții ca să te simți bine. Ia-o ușor, șase albume ar putea fi suficiente pentru a te pregăti de una dintre cele mai fascinante descoperiri ale vieții tale muzicale.

Yes – Fragile (1971)

Când oamenii descriu muzica Yes, menționează deseori virtuozitatea, deși muzicienii din grup nu erau nici pe departe printre cei mai tehnici instrumentiști ai vremii. Erau extraordinari, dar cred că altceva i-a făcut fantastici.

Ascultând Fragile putem realiza exact prin ce anume se distinge muzica lor. Da, Close to the Edge pare a fi considerat vârful lor creativ, unul dintre cele mai bune albume de prog „ever”, dar aici vorbim de o cale de acces spre prog. În vârf ajungem mai încolo, când distingem anvergura și ne dorim mai mult. Fragile nu e o demonstrație de chestii dificile, ci o înșiruire de părți muzicale frumoase, organizate într-un material sofisticat, accesibil și foarte personal, care descrie foarte clar stilul Yes. Lansat în 1971, albumul a venit cu un sound care va defini prog rock-ul clasic.

Acolo există una dintre cele mai recognoscibile piese prog înregistrate vreodată: „Roundabout”. Armonicele de chitară de la deschidere, basul puternic al lui Chris Squire, claviaturile lui Rick Wakeman, groove-ul piesei, alterat cu bun gust de diferite schimbări surprinzătoare, totul suna diferit de orice altceva puteai asculta atunci (și acum) la radio. Și totuși motivul pentru care funcționa era cam același: conține elemente pe care le puteai ține minte, dar desfășurate mai amplu, dincolo de melodie.

Acesta era detaliul pe care îl descoperim la prog, la Yes și la alții care au reușit aceeași performanță: frumusețea nu e ascunsă sub virtuozitate, ci relevată prin folosirea unui vocabular mai vast. Virtuozitatea exista pentru a face piesele mai ample.

Fragile a mai arătat un aspect important al prog-ului: ideea că fiecare instrument putea avea o voce proprie, prin personalitatea muzicianului care îi extinde timbralitatea. Fiecare muzician contribuia cu ceva esențial la imaginea de ansamblu.

Prog rock-ul nu aduna jucători individuali în concurență, nu lansa staruri, chiar dacă putea deveni pompos prin efecte și costumații. Prog-ul e sport de echipă.

Pink Floyd – The Dark Side of the Moon (1973)

Acesta este albumul care a inițiat milioane de oameni în prog rock, adesea fără ca ei să-și dea seama.

E imposibil să nu dai de el. Lansat în 1973, The Dark Side of the Moon a fost din start mai mult decât o simplă colecție de piese, era o declarație completă, bazată pe un concept, o temă. Întocmai subiectul, dincolo de copertă, l-a făcut atractiv: fără povești fantastice, fără mitologii stratificate și versuri epopeice. Era despre condiția umană. Timp, bani, stres, ambiție, moarte, presiunile pe care fiecare om le trăiește.

Aici este amprenta și genialitatea Pink Floyd, care au luat definiția, dimensiunea prog-ului și au conectat-o la viața de zi cu zi, într-un stil propriu, diferit de ceea ce făceau alte trupe de prog în acea perioadă, desfășurând alte laturi ale geniului. Secvența de deschidere e cât se poate de descriptivă: bătaia inimii, sunete sintetizate, voci, efecte care induc senzația că intri într-un spațiu nou, straniu, nu că începe pur și simplu un album.

Muzica trece de la o idee la alta, piesele sunt conectate, iar tot discul se simte ca o experiență unitară. E prog rock pentru că rămâi cu mai mult decât câteva cântece bune: simbolistica sonoră – ceasurile din „Time”, sunetul banilor din „Money”, vocea din „Great Gig in the Sky”, vocile vorbite, pașii alergați, toate elementele care îți ridică tensiunea perceptivă și te implică într-un episod fluent, intens emoțional.

După ce îți reglezi respirația, îți dai seama că de fapt totul e despre mintea ta și despre echilibrul mental în raport cu stimulii permanenți, o idee complexă prezentată în forma cea mai simplă, dar concepută foarte serios, la un incredibil nivel conceptual și tehnologic.

The Dark Side of the Moon ne arată că prog-ul poate fi complex fără să devină inaccesibil, experimental, egoist, care nu ține cont de ascultător. Și ne mai arată cât de bine poate suna un disc!

Genesis – Selling England by the Pound (1973)

Prog-ul a fost adesea descris ca serios, complicat și uneori intimidant, adică neatractiv. Dar dacă asculți Genesis afli imediat că prog-ul conține orgoliu, personalitate, dar și umor, emoție, ceva profund uman în esența lui. Și până la „Supper’s Ready” sau The Lamb Lies Down on Broadway, e bine să ascultăm Selling England by the Pound, lansat în 1973. În acel moment, Genesis aveau deja o identitate foarte distinctă, nu voiau pur și simplu să facă piese rock mai lungi, ci creeau lumi minuscule în piese mari, frumoase, detaliate.

Piesa de deschidere, „Dancing with the Moonlit Knight”, stabilește un standard de formă și dinamică: te ia ușor, înainte de a se extinde în descrierea epică, superb nuanțată prin tonuri instrumentale, voce și text. Apoi „Firth of Fifth”, cu acel pian de la început, dar mai ales tema de chitară de la mijlocul piesei.

Cum să nu-ți placă prog-ul? Albumul reflecta o preocupare față de schimbările din Marea Britanie: tradițiile sunt înlocuite de o lume comercială lipsită de identitate, unde totul se negociază și e de vânzare. Versurile lui Peter Gabriel amestecau fantezia, umorul și observația socială. „I Know What I Like” e o piesă aparent simplă, un refren memorabil, un mers plin de bună dispoziție dar tipic Genesis.

Selling England by the Pound ne poate convinge că prog-ul nu trebuie să aleagă între complexitate și accesibilitate. Poate să le aibă pe ambele, pentru a ridica un monument.

Camel – The Snow Goose (1975)

Când oamenii vorbesc despre prog rock, se concentrează adesea pe cele mai puternice nume.

E normal, vorbești despre superlative, cel puțin la un moment dat. Dar până atunci, așa cum am mai spus, te apropii, încerci suprafața, apoi profunzimile, trăiești surprizele, grandoarea, subtilul, abia apoi vorbești de Emerson Lake & Palmer, King Crimson, Gentle Giant sau albume precum cele apreciate pe parcurs ca fiind cele mai cele. Una dintre marile calități ale genului a fost că permitea unor manifestări mai discrete să creeze ceva la fel de puternic.

Camel e exact o astfel de trupă, importantă în lumea prog, dar nu la fel de celebră ca Pink Floyd. Lansat în 1975, The Snow Goose a fost un album construit în jurul atmosferei, emoției și frumuseții melodice, prin câteva teme absolut sublime. Inspirat de romanul cu același titlu scris de Paul Gallico, a devenit una dintre lucrările definitorii pentru Camel și muzica anilor ’70. Ceea ce l-a diferențiat a fost complexitatea fără grandoare, fără emfază pe multe detalii, fără momente teatrale grandioase, ci o narațiune complet instrumentală, aerisită și subtilă, evident marcată de sofisticare sonoră.

Camel expune melodia într-un mod aproape cinematografic, mai ales prin chitară și flaut. Piese precum „Rhayader” și „The Flight of the Snow Goose” nu treceau pur și simplu de la o secțiune la alta, ci provocau elegant emoții. Muzica permitea ascultătorului să-și construiască propria interpretare, fără teama unor probe dificile. Iată o altă evidență irezistibilă a prog-ului: muzica nu îți spune mereu ce să gândești. Îți dă repere, te provoacă să urmărești, în rest îți oferă spațiu să-ți imaginezi.

Revelația The Snow Goose: prog-ul poate fi respirabil, poate comunica fără să se explice.

Jethro Tull – Songs from the Wood (1977)

În 1977, Peter Gabriel debuta în cariera solo, Pink Floyd lansau Animals, Fleetwood Mac primeau Grammy pentru cel mai bun album, Rumours, iar ELO veneau cu Out of the Blue.

Și a mai fost un album lansat în februarie în acel an, parțial acustic, cu versuri în stil vechi, cu rădăcini în folclorul englez și culori instrumentale provenite din mandolină, glockenspiel, flaut și orgă, imaginând spiriduși, elfi și zâne zburdând într-un „neverland” mistic, meșterit de un bărbos cu păr zburlit și privire năucită, îmbrăcat ca un menestrel medieval.

Albumul se numește Songs from the Wood și este unul dintre cele mai strălucite semnate de grupul Jethro Tull. Nu e un album concept, în direcția Thick as a Brick, dar cu siguranță e o lucrare unitară. Fiecare din cele nouă piese este legată prin imagistică și limbaj muzical. Era o opțiune nouă, cu adaos de folk-rock, cu un picior în trecut și cu celălalt pășind mai îndrăzneț, pe ritmul flautului pus pe glume.

O colecție de piese adunate sub un titlu, după ideea albumelor intacte cu Beatles sau Pink Floyd-ul de la început, care i-au servit lui Ian Anderson drept exemple. Songs from the Wood este un exemplu imbatabil și atemporal de sinergie. Cele nouă piese, în forma în care au fost produse, în acel loc, prin acele metode dar mai ales în acea atmosferă legată de un flux comun de creativitate, rămân la fel de luminoase și magnetice. Toate, una și una, exact în acea ordine.

N-ai cum să nu zâmbești când le asculți, nu ai cum și nici de ce să-ți ascunzi mirarea. Și să schițezi o pantomimă care-l imită pe menestrelul histrion, cu un picior flexat, cu mâinile ridicate care țin flautul și cu ochii-n piruete.

Prog-ul e inaccesibil? Hai să fim serioși!

Rush – Moving Pictures (1981)

Mi-e și greu să vorbesc despre acest album pe care oricând îl pot considera preferatul meu din toată muzica rock. Nu e doar ceva imens, perfect, ci un semn că prog-ul nu a dispărut când s-au terminat anii ’70. S-a schimbat. Și Rush a fost una dintre trupele care au dus spiritul progresiv în noua eră.

Lansat în 1981, Moving Pictures a devenit exemplul perfect al modului în care ideile progresive pot exista în piese rock cu potențial comercial la nivel mondial. Albumul conține unele dintre cele mai faimoase piese Rush: „Tom Sawyer”, „Limelight”, „Red Barchetta”, „YYZ”. Aceste piese transmit o undă puternică, e imposibil să nu te conectezi cu ele.

Dar sub suprafață se află un nivel de detaliu muzical care recompensează ascultările repetate. „Tom Sawyer” e exemplul perfect: un riff de chitară puternic, melodie cu impuls, pe o structură mult mai complexă decât cea a unui cântec rock tipic. Alex Lifeson, Geddy Lee și Neil Peart formau triada prin care o conversație muzicală devine eveniment istoric.

Versurile lui Peart explorau individualitatea, tehnologia și libertatea personală, viața modernă, cât se poate de reală. Moving Pictures este exact ce trebuia să se întâmple cu muzica: să sune ca în 1981, nu ca în 1971. Putea deveni mai greu, mai electronic, se putea integra în peisajul modern păstrând în același timp ceea ce a contat dintotdeauna: revelația minții curioase. Prin Rush înțelegem că prog-ul nu e o piesă de muzeu, ci platforma perfectă pentru expansiunea creației.

Prejudecata care stă în cale este aceea că prog-ul este nefrecventabil pentru că e complicat, la fel ca în cazul jazz-ului sau al muzicii clasice. Le luăm pe rând și vom vedea că nu e așa. Complexitatea nu a fost niciodată scopul, ci mijlocul. Scopul a fost descoperirea.

Aceste albume au reușit pentru că au invitat ascultătorul la ceva mai diferit, firesc evolutiv și foarte apt muzical. Au creat simfonii în diverse forme, cu chitară electrică, Hammond, mellotron și secție ritmică solidă, au adăugat multe alte sunete, înțelesuri și sens. Au ajutat vital muzica prin felul în care ne-au înfățișat-o nouă, cu seriozitate, fără a se lua prea mult în serios.

Prog-ul nu a încercat niciodată să țină oamenii afară, ci i-a așteptat să treacă pragul misterului și al imaginației.

Text de Berti Barbera