Fiecare gen muzical are o “poză“ emblematică care îl definește.
Rock’n’roll-ul timpuriu, de pildă, va fi întotdeauna asociat cu imaginea genunchilor contorsionați ai lui Elvis Presley din Jailhouse Rock. Disco-ul ne va fi mereu amintit de imaginea lui John Travolta arătând spre cer în costumul său cel alb. Cât despre rock-ul progresiv (prog rock) va fi asociat pentru totdeauna cu imaginea lui Ian Anderson, liderul trupei Jethro Tull, stând într-un picior (cu celălalt formând un fel de echer, gen “poziția berzei”), în timp ce-şi inflamează flautul, cu pletele-i lucioase plutind în jurul lui.
Dacă poziția pare excentrică, atunci, sincer vorbind, cam aşa a fost şi prog rock-ul. Genul a introdus schimbări complexe de armonie și elemente de jazz şi de muzică clasică, până la sfârşitul anilor ’60. Versurile erau adesea concepute sub forma unor mituri sau legende, sau prelucrări ale celor deja existente. Instrumentele de suflat erau abundente. Iar Jethro Tull au fost regii scenei, în ciuda nenumăratelor schimbări de linie.
Au vândut peste 60 de milioane de albume, au fost Number One în topurile de pe ambele maluri ale Atlanticului, iar în deceniile mai recente, le-au “suflat” celor de la Metallica un Grammy. Dar asta n-a fost decât o tărăşenie ilariant-absurdă provocată de juriul acelei competiții și o palidă, nepotrivită și târzie apreciere pentru aura acestei trupe de primă mărime, emblematică pentru rock-ul progresiv, cu o contribuție majoră la pionieratul, virtuozitatea, şi imaginația debordantă a re-reconstruirii acestui gen muzical.
Câteodată nu-i rentabil să rămâi în viață
Când, în 2013, Rush a fost admisă, cu destulă întârziere, în Rock’n’ Roll Hall of Fame, ca oricare degustător de prog rock, m-am bucurat. Încă mai sper că și Yes li se va alătura și poate – de ce nu? – şi alte trupe de calibru, cum ar fi, de pildă, King Crimson.
Totuşi, o trupă care ar fi meritat și ar fi trebuit să fi fost de mult timp introdusă acolo – şi spun asta cu un mare regret şi resemnare, fiindcă nu am nicio așteptare ca ei să mai prindă ocazia – este Jethro Tull. Motivul?
Nu pentru că n-ar fi suficient de buni, ci tocmai pentru că sunt prea buni. Şi dacă aveți cumva impresia că glumesc, atunci înseamnă că nu-s decât o glumă spusă într-un bar.
Într-adevăr, Jethro Tull şi-a zăpăcit mereu criticii și, în ciuda vânzărilor masive de albume, reușind să-şi adjudece hituri, influenţă și o longevitate care le conferă o strălucire virtual-anarhică, este, mai presus de toate, creierul liderului ei, Ian Anderson, care și-ar fi asigurat colegii că vor rămâne pentru totdeauna în exterior, căutând înăuntrul.
Astfel, în timp ce grupuri care au fost blamate în mod răutăcios și stupid de critici în timpul perioadei lor de glorie (cum ar fi Led Zeppelin și Black Sabbath) au primit după ceva vreme reevaluări sfinţite şi justificate, Jethro Tull nu se mai află în cărți. Chiar şi în momentul lor de glorie, acel premiu Grammy din 1989, pentru „Best Hard Rock/Metal Performance” a fost controversat, deoarece au învins, în viziunea juriului, Metallica. Faptul că Tull nu a fost niciodată o trupă de hard rock sau de metal, se adăugată la acea absurditate.
Este tentant să sugerez că, la fel ca şi Yes, Jethro Tull a făcut greşeala de a rămâne în viață, nu neapărat relevant, după zece ani de la etapa lor cea mai bună. Dar situația de fapt este că nu a beneficiat niciodată de aprecieri deosebit de limpezi și de corecte critic, nici chiar în anii lor de glorie. După cum știe toată lumea, rockul progresiv a fost privit drept un gen malign în anii, 70 și este adesea ridiculizat şi/sau respins şi astăzi.
Grupuri precum Rush și Genesis, sau Led Zeppelin și Black Sabbath, care au scăpat acum de orice scrutin sau de situații ridicole, nu au făcut-o deoarece aşa-numitele tastemakers mainstream (acele persoane care decid sau influențează ceea ce este sau va deveni modă) au ajuns deja la consens. Doar greutatea imensă a realizărilor lor, împreună cu diverse aprecieri din partea unor muzicieni sau a membrilor trupelor mai tinere, au făcut imposibil ca oamenii care dețin cheile „împărăţiei” să continue să le denatureze orice credibilitate.
Faţă de trupe ca Yes, care încă mai au o şansă, oamenii serioși pot să clipească, să aprobe din cap și să arate cu degetul excesele prog rock-ului, ca pe un stil ciudat sau ca pe un inteligent capriciu stilistic; un ritual incomod, pasager, al muzicii rock sfârşindu-se înainte să apară (cum ar fi Emerson, Lake & Palmer); că acele trupe au fost fie prea indulgente, fie s-au luat prea în serios, iar trupe ca Jethro Tull, care nici nu au curtat si nici nu păreau să aibă grijă de ceea ce ar fi spus cineva că ar fi ei -ţinte colaterale-, demne de un dispreț catifelat.
Oare ar trebui să ne lamentăm pentru un grup care a difuzat şi vândut mai mult de 60 de milioane de discuri, a evoluat public cale de cinci decenii, i s-a difuzat o piesă substanțială la radio și este recunoscută, în general, pentru realizarea a cel puțin două albume seminale în istoria rock-ului? Nu cred. Lăsați-i pur şi simplu să se afirme fără echivoc, fiindcă lan Anderson este unul dintre cei mai inteligenţi şi mai capabili, asemeni oricărei alte icoane de pe firmamentul muzicii mondiale, un om integrat şi devotat complet pasiunii lui.
La fel ca Duke Ellington, Anderson, a condus o trupă cu o multitudine de caractere în continuă schimbare (printre care, loifalul său chitarist, Martin Barre, un fel de Billy Strayhorn al lui), toate angajate în serviciul realizării viziunii sale muzicale singulare şi disparate.
Din 1969 și până în 1979, Jethro Tull a lansat cel puțin un album în fiecare an, şi nici unul nu este mai puțin decât foarte bun. Cinci dintre ele sunt grozave, dintre care trei (Aqualung, Thick as a Brick şi A Passion Play) meritau ele singure, din plin, încoronarea trupei în Hall of Fame.
Interesant este şi că Trinitatea Sfântă a rockului progresiv a fost înregistrată în chiar acei ani de Jethro Tull, alături de cei de la Yes și completată cu cei de la Genesis. Asta-i mai puțin o coincidenţă decât un comentariu cu privire la cât de fertil a fost începutul anilor ’70, în special în rândul muzicienilor prog rock.
Este dificil să găsiți mai multe sunete şi stiluri diferite, atâta uimitoare creativitate și execuție impecabilă. Acest lucru face ca rockul progresiv să fie uşor dar totodată imposibil de descris. Îl recunoaştem când îl auzim şi există un consens general cu privire la cine l-a făcut cel mai bine şi când. Dar este o varietate şi o estetică cuprinzătoare care defineşte genul: un înalt grad de competenţă presărată cu strălucirea individuală şi o adevărată aspirație de a crea ceva unic, substanțial şi semnificativ.
Niciunul dintre albumele oricăreia dintre trupele pomenite mai devreme, nu sună deopotrivă, totuşi ele sunt recunoscute instantaneu ca rock progresiv. Jethro Tull se află în poziția nefericită dar în cele din urmă de invidiat, de evitare a identificării uşoare. Desigur, ei sunt cunoscuți ca o parte crucială a mişcării prog rock, aşa cum ar şi trebui să fie, dar cariera acestei trupe a precedat-o și a continuat mult timp după perioada ei de glorie.
În afară de accesibilitatea lor, relativ vorbind, Tull a vândut suficiente albume pentru a fi considerat un grup semnificativ în sine. Cu alte cuvinte, Tull suferă prin comparație cu clevetelile critice ale timpului prezent. În ceea ce priveşte influenţa, longevitatea şi versatilitatea lor, ele sunt într-adevăr o entitate rară în muzica rock. Mai mult decât orice altceva, versurile lui Ian Anderson sunt cu mult peste cele ale confraţilor săi prog. Totodată, versurile lui sunt cu mult peste cele ale compozitorilor rock din orice epocă. Lista muzicienilor de rock ale căror versuri pot fi considerate, în afara muzicii, și apreciate ca fiind poezie este scurtă, dar cele aparţinând lui Anderson se află în partea cea mai de sus a listei.
În ceea ce privește performanța, unicitatea şi genialitatea muncii lui nu se pot compara decât cu cele ale unor Roger Waters și Peter Gabriel, doi dintre cei mai buni vorbitori de rock. Faptul că el avea doar 23 de ani când a înregistrat Aqualung este remarcabil; faptul că temele şi versurile muzicii lui rămân relevante şi astăzi, din multe puncte de vedere, nu-i decât o dovadă suficientă a geniului său.
Aqualung & So
Aqualung îşi are, desigur, locul alături de The Dark Side of the Moon (Pink Floyd, 1973) şi de Moving Pictures (al 8-lea album Rush, 1981), ca o lucrare care definește cariera unei trupe care scoate albume ce sună complet și definitiv unic şi reprezintă o epocă din creația ei. Ce este fascinant şi deosebit despre Tull este că acest album a apărut destul de devreme în discografia trupei. Că Anderson a realizat trei albume impresionante şi indelebile, la începuturile lui muzicale, la o vârstă fragedă, este un testament îndelungat al talentului său precoce.
Un lucru care afectează chiar şi o parte din muzica rock progresivă de bună calitate este cât de departe poate suna o piesă dincolo de vremea compunerii ei. Nu că ar fi ceva în neregulă cu asta! Ca majoritatea grupurilor deja discutate, puțini oameni ar avea dificultăți în a lega majoritatea acestor albume de epoca lor. Jethro Tull, în special prin Aqualung, reuşeşte totuşi să prezinte un ciclu de piese care să cuprindă melodia acustică a lui Anderson impregnată de sunetele abrazive ale corzilor chitării electrice a lui Barre – reușind să sune nu numai proaspăt, ci vital, chiar şi astăzi.
Decriptând faptul că melodiile par a se întreba mereu, în esenţă, „Ce-ar face Isus Hristos?” în contextul unei societăți mecanizate şi materialiste (circa 1971, circa 2018), Aqualung este acel J’accuse! zolanian în ceea ce priveşte prog rock-ul, adică cel mai puțin el însuşi, din moment ce țintele primare – religia organizată şi darwinismul social – sunt atât de mari și demne de dispreț, respectiv, ghimpele care încă înțeapă şi rezonează.
Dacă The Dark Side of the Moon este, printre altele, un tratat cu privire la problemele şi preocupările care pot conduce oamenii dincolo de limite, Aqualung a fost primul care ajuns acolo. Având capacitatea – ca să nu mai vorbim de îndrăzneală! de a-i atrage înăuntrul subiectelor lui atât pe preoți cât şi pe politicieni, Anderson face un caz din îngerii cei mai buni ai epocii anilor ’60, cu o floare, cu teamă, sau cu sentimentul unei iubiri libere, nesfârşite.
Urâţenia modului în care avem tendinţa de a ne purta unii pe alţii se reflectă uneori în brutalitatea muzicii (Barre şi bateristul Clive Bunker sunt la cotele cele mai înalte şi devastatoare pe parcursul pieselor), conducând într-un mod neaşteptat coloana sonoră într- un complex de senzații care, fără îndoială, s-a înrăutățit pe măsură ce Me’ Decade – după expresia lui Tom Wolfe (deceniul anilor 1970, considerat ca fiind caracterizat de narcisism, auto-indulgență, şi lipsa de îngrijorare socială, în special a tinerilor – the Me Generation) – îşi ia indispoziția-n primire.
Anderson este aici un clarvăzător, descriind lumea contemporană ca pe un tren deraiat de pe șine, „no way to slow down” (Locomotive Breath); sună profund profetic, developând „produsele bogăției” care ne împing în abis (Slipstream) și, totodată ca un antidot pentru orice ideologie care-L preamăreşte pe Dumnezeu, justificând violența sau intoleranţa: „Nu-i genul căruia trebuie să-i închinați duminica” (Wind Up).
Aqualung poate fi corect înțeles ca un moment esenţial în istoria clasică a rock-ului, dar este mai mult decât atât. Este un punct de plecare pentru un nou tip de muzică, atât pentru Jethro Tull, cât și pentru epoca progresivă.
În 1972, Jethro Tull se afla deja pe culmile muzicii mondiale (și în topuri) când Thick as a Brick a devenit primul album pop alcătuit dintr-un singură piesă continuă, pentru a ajunge la o audiență cât mai largă. Conceptul ar fi putut părea îndrăzneţ, însă muzica era și a rămas la fel de miraculoasă. Fără vreun comentariu, ea se numără printre potirele sfinte ale miilor de fani ai prog rock-ului. Imaginați-vă numai, cât mai simplu cu putinţă, mulți bebeluși frumoși aruncaţi cu tot cu apa din baie de critici anchilozaţi, care s-au mulțumit să respingă în mod răuvoitor lucrările mai ambițioase („pretențioase”!) pe care anumite trupe le-au scos ca pe un semnal în timp și de direcţie la începutul și până la mijlocul anilor ’70. Dacă Aqualung a dublat conceptul de „album-concept”, Thick as a Brick a funcționat precum un Nou Testament, ceea ce a echivalat cu ridicarea unor bariere pentru ceea ce era acum posibil în muzica rock.
Have No Time
Chiar și cu melodiile lungi care deveniseră aproape obligatorii în acea epocă, nimeni altcineva nu a avut mijloacele necesare pentru a-şi dedica 45 de minute întregi dezvoltării şi executării unei melodii neîntrerupte – și Tull a făcut-o de două ori. Anderson dovedise deja că ar putea scrie un hit și crea o lucrare controversată care să fie difuzată la radio; acum și-a sprijinit flautul în pământ și și-a aruncat „bumerangul la țintă”.
Orice altceva s-ar putea spune despre acest album, Thick as a Brick este un Ne Plus Ultra al prog rock-ului și a fost un album la fel de ambițios ca și vârfurile muzicii progresive, depășită în ceea ce privește scopul și ambiția doar prin continuarea ei.
Inevitabil, Jethro Tull au pierdut o parte din audiență pentru totdeauna, cu făcutul pasului următor de după Thick as a Brick, dar cu atât mai provocator și mai puțin plin de satisfacții la o primă audiție – A Passion Play. A fost o rușine atunci și rămâne regretabil și acum faptul că unii oameni nu au urechi şi suflet pentru acest material, deoarece reprezintă în mare parte lucrarea cea mai bună a lui Anderson.
Vocea lui nu va suna niciodată mai bine, iar el s-a aflat, probabil, la înălțimea maximă a capacităților lui instrumentale: flautul obligatoriu, chipsurile acustice de chitară, întotdeauna impresionante şi, special pentru acest album, folosirea încăpăţânată a unui saxofon sopran. Este un joc de noroc acesta (şi/sau o înşelătorie, în funcție de propria perspectivă) care se plăteşte în bătătură: o lucrare dificilă, ocazional confruntată cu judecăţi nedrepte, care îndeplineşte însă cu desăvârşire toate calitățile unei capodopere.
Subiectul, atât de deranjant la o primă desluşire, este o examinare relativ simplă a ceea ce se întâmplă după moarte. Aluziile literare abundă, aşa încât cineva s-ar putea întreba dacă nu cumva acest proiect a fost conceput ca o versiune rock a Infernului lui Dante, concluzionând, la final, că s-ar fi putut descurca puțin mai bine. Bănuim că, probabil, nu.
În orice caz, există o mulțime de muzicieni, mai ales în genul prog, ale căror merite lirice pot fi dezbătute la infinit. Ian Anderson nu este însă unul dintre ei. Dacă-i veți găsi cumva scrierea oblică sau impenetrabilă, nu este el, ci voi. Strălucirea stilului său de joc și distracţia pe care o are cu limba engleză este ceva de savurat. Nu degeaba acest al cincilea album este considerat capodopera operei Jethro Tull printre fanii săi. Aici muzica are tendința de a-şi atrage cea mai mare rezistenţă din partea ascultătorilor, chiar și din partea pasionaților muzicii rock progresive, fiindcă îți obligă timpul şi atenția să o lași să se desfăşoare, să se împlinească, însă rentabilitatea investiției chiar merită şi este durabilă.
Anderson a cântat piesa Mother England Reverie (I have no time for Time magazine or Rolling Stone) încă în 1975. Chiar şi atunci părea că înțelege și acceptă ideea că pur și simplu nu se află „în cărţi”, pentru a fi luat în serios. Că au existat puțini lideri de trupe, multi-instrumentişti, capabili să creeze un astfel de grup uimitor de original și eterogen de lucru, este cert.
Faptul că nimeni nu-şi va evalua „cotletul liric”, chiar dacă pe o bază pur poetică, abilitățile lui îi depășesc pe mulți alți confrați aflați deja la,,masa premianților”. Că o lume care îmbrăţişează în mod continuu un derivat, un act evanescent după altul, nu avea suficient spațiu pentru un vechi rocker care îşi purta părul prea lung, bențile pantalonilor prea strânse, aşezându-şi-le una peste cealaltă și rămânând prea bătrân ca să mai rock’n’roll și prea tânăr pentru a muri – asta-i mai greu de înțeles.
Totuşi, nu contează. În instanța opiniei publice a iubitorilor de prog rock, lucrările persistă şi vor rămâne vii și înalte, trăind mai departe în inimile și minţile ascultătorilor sensibili și cu discernământ, atâta vreme cât discurile vor continua să se rotească. În ultimă instanţă, Jethro Tull nu-i musai genul de trupă pe care s-o vânturi sau s-o plimbi pe la spectacole de premiere.
Text de Paul Vinicius, preluat din revista Sunete, vara 2018
