Am pornit la scrierea acestui articol cu sufletul îndoit. Mai exact, împărțit în două felii, între cei doi poli principali, cele două entități muzicale (oarecum) distincte, care-i dau și titlul. În porțiuni aproximativ egale.
Recunosc că, până să mă fi dumirit suficient și să-l fi luat la ochi (și urechi) pe Steven Wilson, mai întâi am descoperit Porcupine Tree, pe care, de la bun început și până-n clipa asta în care scriu ce scriu, am îndrăgit-o, socotind-o o trupă de mare clasă în ierarhia rockului progresiv contemporan — și nu numai, fiindcă piesele lor acoperă o arie mai întinsă de genuri, subgenuri și stiluri muzicale.
Abia ulterior m-am concentrat pe opera laterală și neobișnuit de harnică a liderului ei, prinzând de veste că inițiase și alte trupe sau numai colaborări trecătoare, scoțând alte și alte albume, ca să nu mai vorbesc de discografia lui solo, care a fost și se dovedește a fi extrem de importantă și, ca atare, un ax central în toată povestea asta dulce-amară. Ca fan al amândurora, voi încerca să trec prin acest câmp minat cât mai întreg, obiectiv, neauzit și nevăzut cu putință, nederanjându-le nici coafurile, nici sunetele minunate în care m-au învăluit ani buni — și unul, și ceilalți, împreună, creându-mi de multe ori senzația că este pace și bine pe Pământ.
LA ÎNCEPUT A FOST…
El. Da, el, Steven Wilson. În acte, Steven John Wilson, născut undeva pe malul Tamisei londoneze în ziua de 3 noiembrie a anului 1967 și crescut, de la vârsta de șase ani, la Hemel Hempstead, Hertfordshire, unde și-a descoperit interesul pentru muzică în jurul vârstei de opt ani. Potrivit lui Wilson, viața lui s-a schimbat brusc într-o zi de Crăciun, când părinții lui și-au cumpărat și oferit reciproc cadouri sub formă de LP-uri. Tatăl și mama lui au primit astfel în dar, în acea zi (și, prin ei, accesul la ele și micuțului Steven), The Dark Side of the Moon al lui Pink Floyd, respectiv Love to Love You Baby al Donnei Summer.
Lui Wilson i s-a întâmplat atunci să simtă o mare afinitate pentru acele albume și să aibă o mare revelație, care nu numai că l-a ajutat să-și dezvolte abilitățile pe chitară și cele compoziționale, dar i-a cârmit viața pe un drum nebănuit până în acea clipă. Din spusele lui de mai târziu, ambele LP-uri au influențat scrierea pieselor lui viitoare.
Chiar mărturisește că „retrospectiv, pot vedea cum acestea două sunt aproape integral responsabile pentru direcția pe care muzica mea a luat-o de atunci”.
Interesul său față de Pink Floyd l-a condus spre rockul progresiv experimental/psihedelic (exemplificat de Porcupine Tree și Blackfield), iar trance-inflected grooves-urile Donnei Summer i-au inspirat abordarea muzicală inițială a lui No-Man (colaborarea de lungă durată cu muzicianul și vocalistul Tim Bowness), deși trupa va dezvolta mai târziu o abordare mai meditativă și experimentală, în stilul grupului Talk Talk.
Pasiunea pentru muzică a puștiului a făcut ca, încă de la 15 ani, să-și fi înființat deja un duet psihedelic, să aibă multe legături cu cercurile de muzicieni și membri ai trupelor tinere, ba chiar să mai și apară pe diverse scene. Cât despre compoziții, lucra din plin, le înregistra pe o aparatură încropită și le punea de-o parte, pentru zile mai bune. Fiindcă, până în acel moment, experimentele muzicale variate ale lui Wilson au conținut înregistrări avant-garde și industrial, psihedelice și de rock progresiv. Cu toate acestea, el devenea tot mai interesat în scrierea de compoziții muzicale și de muzica pop.
În 1986, Wilson și-a lansat cele două proiecte care-l vor face cunoscut: No-Man și Porcupine Tree. La început s-a ocupat preponderent de dezvoltarea primului, lăsându-l pe cel de-al doilea (care, pe moment, nu i s-a părut atât de important — veți înțelege în curând și de ce) pentru mai târziu. În 1990, activitatea cu No-Man începe să dea roade, reușind să câștige premiul Single of the Week în Melody Maker, plus un contract de înregistrare la casa de discuri One Little Indian (la acea vreme, renumită pentru reprezentarea și lansările The Shamen și Björk). Din acest moment, cerurile încep să se lumineze și perspectivele să se lărgească pentru tânărul muzician bătând la porțile afirmării.
Pentru a mă încadra, totuși, în timp și format, voi condensa amănuntele extrem de numeroase și agitate. Ceea ce se poate înțelege de până aici este că, dincolo de talentul nativ al personajului descris mai sus (provenind dintr-o familie medie, neînstărită), în spatele întregii povești a acestui om stă o cantitate imensă de muncă și de imaginație, într-un sistem concurențial halucinant, care cere mereu înaltă performanță.
Așa că am să închei, deocamdată, acest portret succint cu prezentarea pe care i-o face lui Steven Wilson jurnalistul Eamon O’Neill, pentru Eon Music, înaintea interviului acordat de acesta publicației respective în martie a.c., înaintea plecării în turneul de promovare a noului său album, To the Bone:
„Steven Wilson este un adevărat polimat muzical. Cel mai mare artist underground britanic, fondatorul și liderul trupei Porcupine Tree, a lucrat cu grupuri proeminent-influente precum Rush, Tears for Fears și Marillion, și-a ridicat o carieră solo de succes, fiind o prezență obișnuită la Royal Albert Hall, prestigiosul loc de întâlnire al muzicienilor din Londra, în repetate ocazii.
Despre pornirea la drum în susținerea celui de-al 5-lea album solo, To the Bone, <<cel mai de succes muzician englez de care n-ați auzit niciodată>> se va afla la datorie, în Marea Britanie și Irlanda, în martie, pentru un turneu care include primele sale spectacole din Belfast și Dublin. Ne-am așezat împreună cu Steven la o şuetă profundă despre spectacolele, cariera și ambițiile lui. Același azil ca și înainte.„
CUM PORNEȘTI O CARIERĂ UIMITOARE DINTR-O GLUMĂ
Acum este vremea să revenim, pe mai larg, la cel de-al doilea proiect din 1986 al lui Wilson: Porcupine Tree.
Porcupine Tree a apărut în 1987 ca un proiect de colaborare între Steven Wilson și prietenul său Malcolm Stocks, pentru elaborarea unei farse muzicale. Parțial inspirați de trupele psihedelice/progresive din anii ’70 și cu gândul la Pink Floyd, care a dominat scena muzicală în timpul tinereții lor, cei doi au decis să formeze o legendară formație rock fictivă, denumită Porcupine Tree. Cei doi au realizat astfel o poveste detaliată, inclusiv informații despre presupușii membri ai trupei și titluri de albume, precum și o istorie „colorată”, care presupunea, de asemenea, evenimente precum întâlnirea la un festival de rock de prin 1970 și mai multe călătorii înspre și dinspre închisoare.
De îndată ce au pus deoparte suficienți bani pentru a-și cumpăra propriul echipament de studio, Wilson a înzestrat această creație virtuală cu câteva ore de muzică, pentru a oferi „dovezi” despre existența ei. Cât despre Stocks, el a oferit câteva pasaje vocale și ceva joc experimental de chitară, rolul său în proiect fiind doar acela de a oferi, în cea mai mare parte, idei ocazionale, majoritatea materialelor fiind compuse, înregistrate, interpretate și cântate de Wilson.
În acel moment, Porcupine Tree nu a fost decât puțin mai mult decât o glumă și un amuzament privat, așa încât Wilson se concentra asupra celuilalt proiect, No-Man. Cu toate acestea, până în 1989, a început să considere o parte a muzicii Porcupine Tree drept potențial comercializabilă. În acest sens, Wilson a creat o casetă lungă de 80 de minute, intitulată Tarquin’s Seaweed Farm, sub numele de Porcupine Tree. Păstrând spiritul glumei inițiale, Wilson a inclus o broșură de opt pagini, în care dezvăluia istoria din spatele fantomaticei Porcupine Tree, incluzând referiri la membrii trupei fictive, precum Sir Tarquin Underspoon și Timothy Tadpole-Jones.
Wilson a trimis copii ale Tarquin’s Seaweed Farm câtorva persoane despre care credea că s-ar putea arăta interesate de înregistrări. Nick Saloman, chitaristul cult britanic mai cunoscut sub numele de The Bevis Frond, a sugerat să-i trimită un exemplar și lui Richard Allen, scriitor la revista contraculturală Encyclopaedia Psychedelica din Marea Britanie și coeditor al revistei britanice de psychedelic rock garage, Freakbeat. După ascultarea casetei, Allen a publicat cronici despre conținutul ei în ambele reviste. Deși nu-i plăcuseră unele dintre înregistrări, el a scris recenzii preponderent pozitive.
Câteva luni mai târziu, Allen l-a contactat pe Wilson și l-a invitat să contribuie cu o piesă la dublul LP A Psychedelic Psauna, care a fost adăugată materialului antologic pentru lansarea noii etichete Delerium. Allen va deveni, totodată, managerul trupei, agentul de presă și promotorul ei până în 2004, când imaginea trupei era în scădere după albumul The Sky Moves Sideways.
Între timp, Wilson a continuat să lucreze la materiale noi. În 1990, a lansat EP-ul Love, Death & Mussolini, scos într-un număr foarte limitat, de numai 10 exemplare. EP-ul rămâne o piesă extrem de rară, de colecție, fiind compus din nouă piese lansate la timp, drept promo pentru cel de-al doilea viitor album.
Tot în 1990, dar ceva mai târziu, Wilson a lansat cea de-a doua casetă full-length Porcupine Tree, numită The Nostalgia Factory, care a extins baza underground a fanilor Porcupine Tree, deși, în acel moment, formația încă mai purta șarada de legendă rock din anii 1970. Până în acest punct, Porcupine Tree a fost în întregime un proiect solo, cu Stocks mutat, pe cale amiabilă, spre alte activități.
Împreună cu compilația Psychedelic Psauna, care conținea piesa Linton Samuel Dawson, nou-formata etichetă Delerium, compusă de editorii Freakbeat Richard Allen și Ivor Trueman, s-a oferit să reediteze casetele Tarquin’s Seaweed Farm și The Nostalgia Factory.
Două sute de exemplare ale fiecărei casete au fost vândute prin comandă poștală adresată Freakbeat, și în curând Porcupine Tree a devenit cunoscută ca o nouă prezență misterioasă pe scena muzicii psihedelice underground din Marea Britanie.
La puțin timp după aceea, Delerium l-a invitat pe Wilson să semneze ca unul dintre artiștii fondatori ai etichetei. Prima lansare după aceasta, un dublu album de vinil și un singur CD care compune cel mai bun material din cele două casete, a fost lansat la mijlocul anului 1992, intitulat On the Sunday of Life, un titlu ales dintr-o listă lungă de posibile titluri aiurite, compilate de Richard Allen.
Restul muzicii din casetele inițiale a fost lansat pe albumul de ediție limitată Yellow Hedgerow Dreamscape.
În 1992, Delerium a lansat On the Sunday of Life într-o ediție de 1.000 de exemplare, completată cu un manșon de primăvară de lux.
Albumul s-a vândut foarte bine, în special în Italia, comprimat pentru vinil, și a rămas imprimat pe CD de la lansarea sa. Albumul a inclus piesa favorită și frecventă a concertelor, Radioactive Toy. Până în 2000, On the Sunday of Life acumulase vânzări de peste… 20.000 de exemplare.
Din acest moment, lucrurile au început să se miște extrem de iute și din ce în ce mai favorabil pentru Porcupine Tree, până la momentul final: divorțul. Înainte însă de a încerca să înțelegem și acea tristă întâmplare, trebuie să remarcăm faptul că, de fapt, P.T. înseamnă, înainte de toate, într-o proporție mai mare de 75%, un singur om: Steven Wilson.
DIVORȚUL
În definitiv, faptul că Porcupine Tree s-a dizolvat, a dispărut efectiv atunci când nimeni nu se aștepta, nu e un fenomen unic, ba chiar destul de des întâlnit în lumea muzicală. Numai că, în majoritatea celorlalte cazuri, astfel de evenimente se lasă cu scandal, învinuiri, procese etc. Mai mult decât atât, de regulă, atunci când apare fisura, a doua zi află toată lumea — mai ales de la un anumit nivel al celebrității încolo. Ori, din punctele astea de vedere, cazul Porcupine Tree este unul atipic.
În primul rând, de la încheierea turneului pentru promovarea ultimului album, The Incident, în 2010, și până în martie 2015, când Wilson, în cadrul unui interviu ocazionat de recenta lansare a noului său album solo Hand. Cannot. Erase., a afirmat că „revenirea la Porcupine ar fi un pas înapoi„, nu s-a știut nimic oficial. Nicio declarație, nici de-o parte, nici de cealaltă. Și trecuseră ani. Apoi, în februarie 2016, tot Wilson a spart tăcerea (de fapt, numai el a vorbit, de vreo 3–4 ori de-a lungul timpului, relativ la aspectul acesta; foștii săi colegi din P.T. n-au scos un cuvânt):
„Dacă sunt sincer, aș spune că dacă ar exista un nou album Porcupine Tree, acesta ar fi un proiect lateral pentru mine acum. Nu am cum să mă întorc în trupă ca pentru o slujbă cu normă întreagă. Dar, după ce am spus asta, cred că există o posibilitate puternică, un argument puternic, ca Porcupine Tree să poată să facă un nou album, în timp, și pentru distracție, și poate să facă și niște spectacole. În principiu, fac exact ceea ce naiba vreau și am o audiență care pare să meargă cu mine și este încă în creștere, dar cred că ar fi minunat pentru fani să facem ceva în sensul acesta, nu?”
Iar dintre toate declarațiile lui publice vizavi de problema în discuție, cea din august 2017 mi s-a părut cea mai cuprinzătoare și explicită. La începutul anului următor, în martie 2018, întrebat din nou despre o posibilă reuniune, Wilson spunea că, la acel moment, șansele erau zero. Iat-o pe cea din 2017:
„Nu este vorba despre procentul compozițional pe care l-am scris sau pe care nu l-am scris. Iată situația: când ești într-o trupă — dacă este vorba de o trupă democratică, așa cum eram noi… Eram patru membri, fiecare având propria personalitate și gustul muzical personal. Deși am scris aproape toată muzica, nu zic că n-au vrut neapărat să o interpreteze.
Deci, nu-i vorba de compoziții pe care le-ar fi scris ei, este problema chestiilor pe care le-am scris eu și pe care simțeam că nu ar fi vrut să le interpreteze. Nici măcar nu voiau să le încerce la vreo repetiție, știam că nu se vor conecta și nici concentra pe ele. Fiindcă, de pildă, ai în trupă un tip care urăște jazzul sau un alt tip care urăște muzica electronică. Și amândouă zonele astea erau domenii pe care am vrut să le explorez.
Așa stând lucrurile, pur și simplu nici nu le-am mai prezentat piesele cu muzică de genul ăsta, pentru că n-am vrut să mă aflu pe scenă să cânt niște cântece, știind că echipa din spatele meu ar avea resentimente datorită faptului că ar interpreta acele melodii. Așadar, a fost mai mult o chestiune pe care am simțit-o, și anume că nu aș fi putut să-mi determin trupa, compozițional vorbind. În plus, către final, am simțit că sunetul trupei devenise mai îngust. De aceea am și luat decizia să închei capitolul Porcupine Tree.”
Iar eu, având în vedere și raționamentele de dinaintea acestei spuneri, chiar îl cred. Deși asta nu mă ajută cu nimic să fiu altfel decât trist.
Text de Paul Vinicius, publicat în revista Sunete, vara 2018
Notă editorială (2025): La momentul publicării acestui text, Porcupine Tree era considerată dizolvată. Între timp, trupa s-a reunit în 2021, fără basistul Colin Edwin, și a lansat în 2022 albumul Closure / Continuation, urmat de un turneu internațional — probabil ultimul, potrivit declarațiilor lui Steven Wilson.
