E cazul să mergeți la cinematograf. Și nu sunt multe ocazii. Doar pe 28 și 30 octombrie se proiectează ceva deosebit. Iată ce: joia trecută, IMAX-ul din AFI Cotroceni a fost gazda avanpremierei filmului-concert Depeche Mode – „M”.
A fost acolo și Irina Margareta Nistor, deci înseamnă că a fost mai degrabă mai mult film și mai puțin concert. Ei bine, nu neapărat. A fost și una și alta, dar producția finală s-a arătat a fi mai degrabă o sărbătoare a spiritului (sau sulfet cum îi zice pe stil ortodox) – o combinație de filozofie și muzică menită a-l dresa pe fanul înfocat prezent, să strunească prin cânt, prin dans, eventual prin oftat și niscaiva suspine, marele final care nu se știe când va veni, dar sigur, sigur va sosi: moartea.
Moartea, cu „M” mare, este tema filmului regizat de Fernando Frias de la Parra, și este prezentată în lumina cultului mexican al trecerii dincolo de ființa actuală.
Și pentru că este un film-concert, „M” vine nu doar de la moarte, dar și de la muzică. Un amestec/mix de succes limitat dar bine țintit, marca Depeche Mode. E un produs ce va fi gustat de către fideli, dar cu siguranță cu potențial de a-i vrăji și pe „necredincioși”.
Revinind la titlu – ca să eliminăm de la bun început dilema, recviem e un fel de veșnică pomenire, pe stil occidental/catolic.
Cei duși la biserică sau intrați acolo din cauză că și-au pierdut un suflet apropiat, știu regula: la un moment dat, colivele și colacii se ridică în sus, iar dacă nu suntem de prim rang, ne ținem de cotul persoanei din față și – credincioși sau simpli oameni, ne lăsăm pradă cântului duhovnicesc, repetat până când lacrimile se pronunță, dacă și unde e cazul.
Așa și cu acest film. E o poveste despre trecerea dincolo de ființa pe care o cunoaștem acum spre …altceva, pe note. Pe ritmuri Depeche Mode, înregistrate în Mexico City, la Foro del Sol, locul unde marile trupe ale Planetei se prezintă în fața urmașilor aztecilor. Care știu foarte foarte bine să petreacă și să cinstească memoria celor trecuți dincolo.
În turneul Memento Mori, Depeche Mode a susținut trei concerte în locul botezat după simbolul vieții, puterii și căldurii și a adunat circa 200.000 de mușterii dornici de a-și zidi duhul la ceas de seară în spiritul Depeche Mode. Trupă care după pierderea membrului fondator Andrew Fletcher, și-a regăsit simpla menire de a aduce bucurie milioanelor de fani printr-un nou album și turneu intitulat „Memento Mori”, adică un fel de… vezi că suntem cu toții muritori, deci nu-ți face planuri pentru eternitate, ci ține cont că pleci de tot, la un moment dat.
Albumul a fost unul excelent, turneul a fost un succes, iar în tradiția trupei, el trebuia documentat cum se cuvine. Și fiindcă tema acceptată era una morbidă, atunci a fost aleasă calea cea dreaptă a credinței în nemurirea asigurată de faptele din timpul vieții. Exact cum prețuiesc mexicanii ființa când își schimbă „sediul”. Drept urmare, filmul îmbină elemente filosofice cu teme muzicale, așa cum zice în prezentarea oficială: un film care explorează legătura dintre viață și moarte.
Producția lui Fernando Frias se dovedește de o profunzime net superioară, din multe puncte de vedere, materialelor video-concert lansate de Depeche Mode până acum.
Dacă ei sunt cei care practic au patentat ideea de „reality show” cu producția „101” semnată de legendarul Donn Alan Pennebaker și și-au consolidat timp de decenii baza de fani cu materiale geniale marca Anton Corbijn, acum au ales (și bine au făcut), o variantă inedită.
Demnă cumva de un final așteptat, nu doar prognozat, ci și normal prin prisma vârstei muzicienilor. Care vârstă se vede bine de tot grațiie cadrelor strânse alese de regizor.
Ca fan, nu ai cum să nu vezi în acest film, vârsta idolilor tinereții. Ei bine, tinerețea a apus, iar Dave Gahan și Martin Gore își arată vârsta în „M”. N-ai cum să nu vezi că urmează un final, de orice fel ar fi el și oricând s-ar pestrece. Nicidecum din punct de vedere muzical, deși producția audio inferioară celor din trecut (bring „Alan Wilder back to Depeche Mode”) este în sine un argument greu de neglijat.
Ea nu e slabă, dar arată niște limite care au fost până acum doar predictibile, iar acum reprezintă o certitudine. Că e dorința lui Gahan ca trupa să sune cât mai live cu putință, deși a pornit la drum cu magnetofonul pe scenă, iar acum e greu de umplut un spațiu sonor extrem de pretențios, prea puțin contează. Cert e că din arhitectura sonoră Depeche Mode lipsesc, de la un turneu la altul (nu și pe albume, Doamne ajuută!), din ce în ce mai multe elemente solide recognoscibile.
E vorba despre prezența fizică a celor doi rămași, dar și a ajutoarelor de nădejde de pe scenă (Peter Gordeno și Christian Eigner). În „M” se vede cu ochiul liber că au îmbătrânit cu toții. Și nu neapărat prestația dictează aparența, ci fizicul, pur și simplu. Unele dintre cadrele alese de Fernando Frias ne arată un Dave Gahan care face stretching în forță, ca să-și suplimenteze prestația energică și un Martin Gore care deși pune 101% din energie în concert, arată diferit de acel Martin exotic și hipnotizant din trecut.
Dar nu e nimic nou, nimic surpinzător – viața trece, muzica se cântă, dar vine finalul, vine pentru toată lumea. Până atunci însă, Depeche Mode varsă și ultima picătură de „sânge” pe scenă, pentru a-și clădi monumentul postum. Și ce monument… Ilustrat în film conform tradiției aztece, cu piramide și mormane de oseminte și cranii atent aranjate și respectate ca și cum ar zâmbi peren.
În afară de episoadele filozofice de sorginte mexicană, filmul-concert își face datoria. Segmentele live sunt așa cum fanii le știu și le-ar fi așteptat să fie: aproape divine.
Chiar dacă filmul nu prezintă un setlist complet, este o plăcere să asculți și să (re)vezi un concert din turneul „Memento Mori”. Chiar și cu elemente lipsă față de producțiile din trecut, concertul este memorabil. Pentru români, lipsește furtuna cu ploaia torențială și descărcările electrice care au creat un eveniment unic pe Arena Națională din București. Deci e deja ceva mai puțin. Dar încărcătura e acolo, e „stas”-ul DM și e în regulă așa.
Cum spuneam și la început, producția e în cinematografe pe 28 și 30 octombrie. Ea se lansează și în format fizic (de la bluray la dvd, cd audio și vinil), dar merită văzut în sală, pe ecran mare. Să nu vă surprindă faptul că tot filmul e în limba spaniolă. Suntem în Mexic, da? ¡Disfruta!, adică enjoy!
Și nu uitați mitul preluat și pe la noi, vechi de aproape două mii de ani, care spune că lebedele cântă foarte frumos chiar înainte de a muri. Nicio aluzie la Depeche Mode, desigur.
Vezi aici galeria foto de la avanpremiera IMAX din 23 octombrie.