Niciodată nu am știut cu adevărat ce îmi place mai mult: muzica Depeche Mode sau vocea lui Dave Gahan. Acum am avut ocazia să aflu și ce are în cap la capitolul muzică.
Sunt la Budapesta, Dave Gahan urmând să cânte la scurt timp. La Arena se strânseseră deja sute de fani din toate colțurile Europei, chiar și un cuplu simpatic de adolescenți veniți tocmai din Londra. Probabil niște fani care s-au folosit de pretext pentru a vizita și capitala ungară.
Porțile s-au deschis și publicul începea să ocupe din ce în ce mai mult spațiu, iar pe final sala era aproape plină. În deschidere a cântat o trupă maghiară care combina un sound dur techno cu sunetul unei chitări violente, totul fiind dublat de imagini ce duceau până la pornografie, proiectate …pe un paravan instalat în dreapta scenei. Dacă mă întrebați cum se numea trupa, va trebui să zic pas! Nimeni nu a aflat cine erau (pe afiș nu se făcea nicio referire), iar maghiarii păreau la fel de nedumeriți ca și mine. Însă trupa nu a sunat rău deloc. A urmat o nouă pauză, în care piese de la Nick Cave și alții asemenea rulau la jumătate de volum.
Spectacolul începe lin
În timp ce lumea își freca palmele și își regla răsuflarea pentru intrarea în scenă a britanicului despre care știau aproape totul. Aranjamentul scenic este mai mult decât simplu, tehnicienii optând pentru un joc de lumini – fără proiecții sau alte artificii multimedia. Cu siguranță, întregul show a fost gândit în așa fel încât atenția să fie centrată pe muzică și text și, bineînțeles, pe jocul scenic al artistului.
Gurile mai rele se plângeau de simplitatea „scenografiei”, asta înainte de a începe concertul. „Hidden Houses” – prima piesă de pe album și din concert – introduce rapid în atmosfera misterioasă și tulburată a întregului album.
Toată lumea intră într-o stare de delir la apariția lui Gahan pe scenă. Nu se știe dacă publicul reacționează la piesă sau din cauza apariției lui. Urmarea ne-a demonstrat că nu doar prezența britanicului a pus sala pe jar. Este o experiență cu totul diferită să-l vezi pe Dave Gahan singur pe scenă, înconjurat de alți instrumentiști, cântând cu o forță teribilă. Dacă ar fi să facem o analogie, putem spune fără exces de zel că își manevrează vocea la fel cum își controla Jimi Hendrix chitara.
„Dirty Sticky Floors” a pus sala pe cântat. Maghiarii și nu numai au venit de acasă cu lecțiile făcute – în timp ce Gahan cânta doar fragmente din piesă, publicul completa neobosit restul versurilor. Și asta la o piesă de pe noul album!
Este greu de povestit cum a reacționat publicul la clasice Depeche Mode, precum „A Question of Time”, „Walking in My Shoes” sau „Personal Jesus”. Este destul de clar că mulți au venit să asculte mai ales piese din repertoriul celor de la Depeche Mode. Dar să nu minimalizăm importanța albumului solo al lui Gahan.
Piese precum „Black and Blue” sau „Bottle Living” sună impresionant în concert. Sunt într-adevăr câteva piese care ar putea fi foarte bine încadrare în stilul trupei care l-a făcut celebru pe cel de pe scenă. Sunt intercalate piesele mai soft de pe album, cum ar fi „Stay” sau „Goodbye”, iar lumea se lasă pătrunsă de lirismul transfigurat al (uni)versului întunecat.
Fiecare vers, fiecare cuvânt, fiecare ton își găsește o expresie pe fața lui Gahan, care pare a trăi o exorcizare chiar acolo, în fața noastră, pe scenă – confesionalul care îl izbăvește de trecutul său tumultuos. El o știe, noi o simțim, fiecare diavolească rotire, „crucificat” cu stativul microfonului, părând a degaja marea energie pe care, la rândul lui, artistul o primește din sala acum plină și vibrând la fiecare piesă.
Dezbrăcat până la bust, încă de la a treia piesă, Dave Gahan naște un mic centru gravitațional, o tornadă care se împrăștie printre oameni și revine cu energii înzecite la el. În acest tablou își face intrarea o variantă mult mai rock a hitului „I Feel You”. Fanii deja nu mai privesc spre scenă – se privesc unii pe alții, încredințați că trăiesc o experiență comună până la identificare, conștienți că fiecare particică din piesele Depeche Mode le aparține în egală măsură.
Marea de mâini s-a dezlănțuit nediferențiat în toate colțurile imensei săli la piesa „Never Let Me Down Again”, priveliștea putând fi introdusă într-un eventual manual al consumatorului de muzică live.
La al doilea bis, într-o scenografie de unplugged, au fost interpretate celebrele „Policy of Truth” și „Enjoy the Silence” pe chitară rece și cu aportul unui public fermecat cu totul de ceea ce se întâmpla în fața lor.
Un afterparty DM
A fost cu siguranță finalul cel mai potrivit pentru o astfel de noapte. La finalul concertului, cei care au aflat de eveniment s-au adunat cu toții în Irish Cat Pub, aflat undeva în centrul Pestei. Concertul, practic, s-a prelungit într-un mod foarte natural în pub-ul cu pricina, unde au venit mulți dintre cei prezenți la concert. S-au difuzat piese și mai vechi și mai noi din repertoriul DM, fiecare dintre cei prezenți știind versurile pe de rost. Timp de încă patru ore, frenezia și senzația de concert s-au menținut nealterate, fapt ce, dincolo de aspectul eminamente impresionant, a născut întrebări retorice în mintea noastră de români stupefiați la constatarea diferențelor culturale dintre noi și ei.
George Durbălău, Revista Sunete, septembrie 2003
Nota redacției – Paper Monsters Tour a fost turneul susținut de Dave Gahan în 2003, în promovarea primului său album solo, Paper Monsters.