Dave Gahan, vocea emblematică a trupei Depeche Mode, a lansat în 2007 cel de-al doilea său album solo, Hourglass. Berti Barbera a avut șansa de a-l întâlni pe Dave la Londra pentru un interviu special, desfășurat cu ocazia promovării noului material discografic. Discuția a avut loc într-un cadru relaxat, departe de presiunea unui turneu sau a unui concert Depeche Mode, surprinzând un artist matur, introspectiv și pasionat de noua sa direcție muzicală.
Noutățile curg de-a valma și te fac să mai speri că industria nu înseamnă mitocănizarea totală a industriei muzicale. Când apare un album nou, îl asculți și-l dai mai departe ca pe un manifest dizident. Când afli că un artist pe care-l îndrăgești și-l urmărești de-o viață pregătește ceva nou, aștepți febril fiecare informație care te poate duce la noul album.
Vestea că Dave Gahan scoate un album solo (nota redacției: Hourglass) s-a răspândit destul de repede. Prin amabilitatea casei de discuri am ajuns să-l ascult cu mult înaintea lansării și mi-a plăcut din prima. Am simțit un artist detașat, maturizat, care se bucură de ceea ce face.
Brusc, aflu că există posibilitatea de a avea o întâlnire cu Dave la Londra pentru a discuta despre noul album. Un interviu? Ce mai contează? Cine ar refuza o asemenea oportunitate? O decizie rapidă și m-am trezit în avion.
După un zbor lin, mă apropii ireversibil de o întâlnire la care visează zeci de fancluburi. Dar trebuia să fie clar din start că nu e o întâlnire între fani și Depeche Mode, ci o discuție despre noul album solo, Hourglass, pe care Dave Gahan îl va lansa în perioada următoare. Și, poate, câteva divagații amicale pe diverse teme.
Londra e un oraș mult prea mare și prea pestriț pentru a-l înțelege într-o singură zi. În schimb, atmosfera te pătrunde instantaneu și începi să înțelegi ce înseamnă din punct de vedere cultural. N-ai cum să te rătăcești, chiar dacă mintea ți-e bombardată de vestigii istorice și memoria se dezlănțuie înșirând numele marilor artiști pe care i-a dat marele oraș.
Căutând ilustrația muzicală potrivită pentru o plimbare, am trecut prin David Bowie, Recoil, Lettuce, Richard Bona, Thievery Corporation și am ajuns la Dave Gahan, pe care l-am întâlnit într-o cameră din hotelul Berkeley. În 30 de minute aveam să aflu mai multe despre artist și despre… Hourglass. Și, când ai doar 30 de minute la dispoziție, e chiar important să ții cont de valoarea momentului.
Cum te-ai simțit în timpul lucrului la Hourglass?
A fost diferit față de alte dăți când am scris sau am lucrat la un album, cum ar fi Playing The Angel. Christian, Andrew și cu mine ne-am adunat în studioul meu din New York, am împărțit cu toții același spațiu, am cumpărat mai mult echipament, instrumente, amplificatoare, Christian și-a adus propriul set de tobe, am pregătit totul împreună și am putut lucra numai acolo.
Am putut sta mai mult cu instrumentele alături pentru a scrie piese, iar Andrew s-a ocupat de partea tehnică. A fost diferit, pentru că am scris, am înregistrat și am produs materialul în aceeași sesiune, în loc să concepem separat, să adunăm demo-uri, să ne gândim la un producător, să ne gândim cum vom aborda fiecare aspect sau ce muzicieni să folosim.
A fost mai unitar, ne-am putut concentra mai bine. Am vrut să facem ceva care să reflecte ceea ce simțim în acel moment. După două săptămâni de lucru am realizat că începem să avem ceea ce se numește o lucrare. Eram în grafic, aveam ce trebuia, nu știam încă unde vom ajunge, dar simțeam că avem rezultate, nu numai schițe și demo-uri.
Cu toții am contribuit în mod egal, cu aceeași energie, și a fost foarte captivant. Se contura un album.
Este noul album o reflectare a lui Dave Gahan cel de azi?
Da, cu siguranță.
Cum curge acum clepsidra? Mai repede sau mai încet?
Am petrecut mult timp de-a lungul anilor gândindu-mă la ce am făcut, ce aș putea face, ce aș fi putut face, ce va fi în viitor, ce se va întâmpla… Toate acestea mi-au consumat foarte multă energie.
Trecutul, tot ce s-a întâmplat, mă face să fiu din ce în ce mai convins de faptul că tot ce contează cu adevărat este prezentul. Tot ce ai este momentul.
Locuiesc în New York. Poți urca într-un taxi și după câteva minute poți fi mort. Viața curge foarte repede acolo. Dar uneori am abilitatea de a încetini ritmul pentru a realiza ce se întâmplă în jurul meu. Și nu mă refer neapărat la a observa, ci mai mult la a simți ce se întâmplă.
Care a fost motivarea și implicarea artistică la acest album?
După ce am încheiat Touring The Angel, am petrecut cam o lună odihnindu-mă. N-am făcut aproape nimic. Atunci au început să mi se contureze primele teme. I-am sunat pe Christian și pe Andrew, care adunaseră și ei câteva idei, și am decis să ne întâlnim.
Iar în loc să facem sau să urmăm un plan, am lăsat totul să evolueze în direcția unui album. Nu am selectat piese pentru Depeche Mode sau pentru albumul solo, n-a fost nimic planificat, ceea ce a făcut ca totul să sune proaspăt, vibrant și atractiv.
Există multă implicare artistică. În ansamblu, albumul conține multe sunete electronice create de noi. Christian a tras toate tobele live, Andrew a înregistrat partea de bas, un prieten a venit și a tras chitara, am suprapus și instrumente cu corzi, după care am modelat întregul material până l-am adus la forma pe care o are acum.
Ești un englez în New York sau un newyorkez la Londra?
Sunt un newyorkez în Londra. Locuiesc de zece ani la New York și îți ia exact zece ani pentru a deveni oficial newyorkez. Dacă nu ești născut acolo, nimeni nu te acceptă dacă nu ai zece ani petrecuți în Big Apple.
Se pare că, în sfârșit, mi-am găsit un loc care să-mi fie drag și am o familie minunată. Crede-mă, ești foarte ocupat când ai copii. Ajungi să cauți timp liber în funcție de programul lor.
Cum simți vremurile de acum?
Încă mă străduiesc să-mi găsesc un loc în viață. Cred că toți facem asta până în ultima zi, ca să fiu sincer. Mă simt mai sigur pe mine, pe ceea ce fac și nu-mi mai bat capul cu ce va fi. Nu prea contează.
Găsesc revigorantă viața în New York. Tot zgomotul, toate culturile, tot ce se întâmplă în jurul tău te influențează.
Reprezintă noul album un fel de trecere, de schimbare, având în vedere textele care tind spre poezia engleză și temele abordate, cum ar fi religia, viața, moartea?
Este foarte englezesc din punctul de vedere al textelor. Sunt englez, deci sunt mai pesimist. Când ceva merge bine, simt nevoia să sabotez, indiferent ce ar fi, dar pe măsură ce trece timpul îmi dau seama că nu e cea mai bună metodă pe care o pot folosi. Nu prea ajungi nicăieri cu asta.
Soția mea e altfel. Ea e actriță, muncește mult, lucrează într-un domeniu creativ și de multe ori învăț de la ea cum să trec peste anumite lucruri, să merg mai departe. O bună parte din timp este dedicată scrisului, dezvoltării ideilor, fără a avea neapărat rezultate imediate.
În loc să mă gândesc la toate aceste sentimente și emoții care trec prin mine tot timpul, am trecut direct la fapte și le-am transformat în ceva creativ. Și asta s-a întâmplat destul de instinctiv. Te eliberează o astfel de experiență.
Iar energia albumului s-a simțit abia când a fost gata în proporție de 75%, înainte de a începe mixajul. Ideile care se învârteau în jurul proiectului sunt acum în interiorul lui.
M-am folosit ca exemplu, ca personaj, la început la nivelul subconștientului. Deseori folosesc metafore desprinse din experiența personală sau mă identific cu experiențele altora. Asta se întâmpla și în anii Depeche Mode, asta se întâmplă și acum.
Te identifici cu melodia, cu trăirea, cu textul și te eliberezi prin acestea. Este efectul muzicii asupra sufletului.
Care-ți sunt limitele în ceea ce privește compromisul? Cât de liber te simți în acest mediu?
Ironia constă în faptul că eu fac parte din industrie. De multe ori ți se dictează în ce direcție s-o apuci, ți se spune ce anume merge și ce nu.
În concerte e diferit. Spațiul în care evoluezi îți aparține și faci ce vrei cu el. Și asta nu se schimbă. Mi-a plăcut ideea asta, iar noul album este primul în care am simțit această atmosferă.
Pe tot parcursul înregistrărilor nu a existat niciun fel de presiune: eram în studioul propriu, plătind chirie, fără să cerem nimic casei de discuri. Nu am simțit nevoia unui ajutor de acest gen. Am vrut să facem totul așa cum ne-am dorit, cel puțin până pun ei mâna pe album.
Uneori mă influențează părerea altora și asta e o greșeală. Fiecare are câte o opinie și, ca artist, e periculos să pierzi controlul. Când ești într-o trupă, se întâmplă. De asta trebuie să faci multe compromisuri în privința propriilor idei. Când ai o părere, trebuie neapărat să asculți și părerile altora și să ții cont de ele.
În Depeche Mode am încercat întotdeauna să găsim o cale diplomatică de a ne expune ideile. Și a funcționat, în mare parte. Dar când trebuie să raportezi la comercial ceea ce ai făcut singur, când vine vorba să-ți promovezi propriul material, devine ciudat.
Dacă acum cred că am făcut tot ce se putea mai bun în acest moment, nu înseamnă că e cel mai bun sau cel mai prost lucru pe care l-am făcut vreodată. Dar este lucrul pe care trebuia să-l fac și sunt foarte sigur de asta.
Îți consideri muzica drept artă. Te simți îngrădit de limitele impuse de industrie?
La un moment dat, da. Dar reacționez la asta prin atitudinea mea. Când am lucrat cu colegii mei în studio, exista un sentiment de libertate. După care a venit nota de plată și am început să mă îngrijorez.
Dar, la fel ca orice artist, trebuie să fii capabil să-ți practici arta. Mă simt norocos pentru că am posibilitatea de a alege ceea ce vreau să fac. Și vreau să fiu mai atent cu aceste alegeri pe viitor.
Trebuie să fiu atent pentru ca alegerile pe care le fac să nu mă aducă din nou în situația în care am fost acum zece ani, când simțeam că nu mai înaintez, că nu mai evoluez ca artist, că nu mai simt aceeași provocare de a face muzică.
Pentru că atunci când faci muzică — mai puțin atunci când iei o chitară și cânți ceva — sunt multe elemente de care ai nevoie pentru a pune ceva în mișcare.
În ceea ce mă privește, mă bucur de experiența procesului de a scrie piese. Există o legătură strânsă între mine, Andrew și Christian. Suntem acordați unul la celălalt când scriem. Toți trei am produs albumul și ne-am împărțit egal sarcinile.
Cum vei promova albumul? Vei face și turneu?
Nu știu încă în ce direcție o va lua, de aceea încă nu am plănuit un turneu. Mă simt bine așa și de aceea nu-mi fac planuri. Dacă publicul o va cere și dacă eu voi simți la fel, o voi face.
Când Daniel Miller, bossul de la casa de discuri, a ascultat piesele, era surprins, spunându-mi că nu am nevoie de un producător. Și mi-a plăcut să aud asta. Și el m-a întrebat dacă voi face turneu cu acest album. Voia să știe cum voi promova noul produs.
I-am zis că mai întâi îl vom promova și, pe urmă, vom vedea ce se întâmplă.
Cum e Dave Gahan cel de azi în comparație cu cel de acum zece sau douăzeci de ani?
Mai bătrân. Viața mea se îmbunătățește, ceea ce nu credeam posibil când aveam 35 de ani. Sincer, atunci nu puteam fi sigur de ce va fi în următoarea oră, cu atât mai mult în următoarea zi. Nu era un sentiment plăcut.
Drumul pe care îl urmam nu ducea nicăieri. Și te prinde. Dacă ești norocos și ieși viu din asta, poți folosi experiența pentru a arăta ce să nu faci.
Eu simt că cele mai bune lucruri pe care le-am făcut au fost după această experiență.
Cum reacționează copiii tăi la muzica pe care o faci?
Fiul meu cel mai mare e mai interesat, aș putea spune. Jack are 20 de ani. Jimmy are 15 ani și e mai interesat de teoria conspirației.
Recent, a trebuit să aducem un câine din Europa și trebuia să poarte un cip pentru a fi tot timpul localizat. Iar ideea asta cu cipul l-a înnebunit. A început să caute cât mai multe informații pe internet și a ajuns să se gândească la implantarea de cipuri copiilor nou-născuți, pentru a fi găsiți în cazul în care sunt răpiți. E un adevărat gânditor.
Iar muzica pe care am auzit-o din camera lui era Iron Maiden. Nu merge la magazine de discuri, nu știu de unde a luat-o. Stă mult la calculator, joacă jocuri.
Stella e mai mult cu Hannah Montana, High School Musical…
Te-ai gândit vreodată să publici o carte de poezie, pentru a te exprima și altfel?
Nu, dar recent cineva m-a întrebat dacă sunt interesat să o fac. Am început să scriu gânduri, reflecții asupra vieții și a locului meu în ea. Și am multe lucruri de povestit.
La un moment dat nu credeam să mai am vreo idee, dar azi e altfel.
Există ceva în plan muzical ce încă nu ai realizat și-ți dorești?
Da. Acum zece ani răspunsul la această întrebare ar fi fost „nu”. Dar am descoperit că întotdeauna poți fi pus în situații care-ți oferă o nouă perspectivă.
Înainte de Paper Monsters nu-mi trecea prin cap să fac un album solo, nu credeam că pot face ceva în afara familiei Depeche Mode. Acum totul s-a schimbat. Și tot ce am făcut a fost din entuziasmul de a face muzică și de a face parte din acest proces.
Când se reunește familia DM?
Depeche Mode rămâne o mare familie. Nu avem planuri pe moment. Știu că Martin scrie piese noi, iar eu, cu Christian și cu Andrew, ne-am propus să lucrăm din nou în curând, dar încă nu am vorbit despre nimic clar.
Probabil ne vom întâlni anul viitor și vom discuta despre ideea unui nou album.
Care remix Depeche Mode îți place cel mai mult?
Sunt multe care-mi plac. Acum îmi vine în minte remixul lui François Kevorkian la Personal Jesus. La acea vreme era foarte evoluat.
Nu mi-a plăcut I Feel Loved. Nu mi se pare o piesă puternică.
Și pentru Kingdom?
Probabil Booka Shade.
Ai vreun talent ascuns despre care noi nu știm?
De fapt, sunt un magician.
Apropo, felicitări pentru Hourglass. Este un album excelent.
Mulțumesc.
Interviu realizat de Berti Barbera pentru revista Sunete, Londra, 2007.
Cumpără de aici și revista Sunete, ediția specială Depeche Mode
