Era prin ‘85, când rudele mele din Orientul Mijlociu îmi asigurau sursa inepuizabilă de gumă de mestecat. Printre altele, primeam și casete cu muzică. Atunci am primit și am ascultat pentru prima oara o compilație Depeche Mode. People Are People, Just Can’t Get Enough, Blasphemous Rumours, Everything Counts, Master and Servant etc.
Eram interzis. Încercam să-mi explic de unde vine un asemenea sunet, aspect din ce în ce mai complex de la un album la altul. Ascultasem electro-pop, new wave și alte genuri care foloseau cu predilecție sunete sintetice, dar niciodată nu am simțit un asemenea impact.
Aveam senzația ca ascult rock de cea mai bună calitate, dar nu auzeam nici o chitară distorsionată, ritmul era generat parcă din alte surse. Nu mi se părea a fi ceva nenatural, dimpotrivă, aveam senzația că totul e acolo. Un tot unitar. Nu lipsea nimic. Basul era în stomac, ritmul îmi stimula musculatura, iar toate sunetele se așezau impecabil într-o structură melodico-armonica masivă. Nu auzeam solo-uri, în schimb tot ce auzeam, chiar daca nu-mi era familiar, mă satisfacea total, iar reacția era pe măsură.
De unde download în anii aceia? M-am apucat să întreb, să mă interesez. Căutam tot ce exista înregistrat cu această formație. Primul vinil cu ei mi s-a arătat abia în anii ‘90. Între timp, am ascultat caseta și am împrumutat-o și altora până s-a ales praful de ea. Din acel moment, Depeche Mode este pentru mine o sursă inepuizabilă de energie sonoră și un exemplu de unicitate artistică. Cu atât mai mult, mi-am dorit să aflu cât mai multe despre laboratorul din care ies toate aceste sunete. Ce concept dinamizeaza acest mecanism? Pentru că dacă există o amprentă DM, aceasta este legată de arta de a produce sunete, de a combina elemente aparent discrepante: melodic-minimal, emoțional-sintetic, subtil-visceral. Și, desigur, talentul componistic al lui Martin Gore.
A început în 1981, când David Gahan purta costume bufante și cravate pestrițe. Cu frezele tipice perioadei new romantics si cu câteva hituri, Depeche Mode se anunța o nouă titulatura bună de pus la categoria consumabile. Anii ce au urmat au contrazis total această ipoteză. Am vazut cum un grup de dandy englezi, care veneau fără tobe pe scenă a evoluat și a devenit un monument rock. Asta și datorita producătorilor de geniu cu care au lucrat, datorită celor patru caractere diferite care au știut să-și pună în comun calitațile și, poate cel mai important, dau senzația că nu există nici o limită în ceea ce privește spectrul sonor. Ca să nu mai vorbim de miile de artiști influențați de acest fenomen.
Primul care a pus accentele synth-pop în repertoriu a fost Vince Clarke, ulterior fondatorul grupurilor Yazoo si Erasure. După plecarea lui, Martin Gore a devenit liantul muzical și cel care a orientat repertoriul spre o zonă mai sofisticată, expusă pe mai multe straturi. Gore este arhitectul sonic al grupului, fiind capabil de a transpune piesele schițate pe chitară sau pian, fără cunoștințe vaste de armonie, într-un ansamblu de înaltă tehnologie. Și chiar dacă modul de a scrie este obișnuit, felul în care metamorfozează piesa, păstrându-i valoarea melodică, ține de magie. Sunetele provin din surse aparent inaccesibile și foarte diverse, constituind o combinație de aparatură analogica și digitală, combinații în mare parte doar de ei știute.
În zilele noastre, formațiile nu mai au trecut, poveștile lor sunt anoste și uneori inventate, pentru un marketing mai precis. Parcă nici n-au voie să aibă trecut. Valabilitatea scade din ce în ce mai mult. De aici și imposibilitatea de a evolua, de a-și găsi și a-si forma o identitate solidă. In cazul Depeche Mode, trecerea de la piesele de început la producțiile actuale, de la refrenele optimiste la temele introspective, mai “dark”, de la adolescenți cu nylon pe ei la super-grup a însemnat maturizare, dar și o adaptare la orientările fiecărei perioade parcurse.
O trecere conștientă prin toate reperele necesare desavârșirii ca om și ca artist. În trecut au fost catalogați drept new romantics, pop si dance. În ultimii ani au reinventat chitarele grunge și beat-urile trip-hop, textele grave și show-ul multimedia, perfect sincronizate în producțiile din fiecare turneu. Iar David Gahan devine un vocalist din ce în ce mai bun.
Practic, instrumentele pe care ei le folosesc nu sunt de pe altă planetă. În afara de câteva unitați special concepute, la comandă, nu există un instrument inabordabil, la care să nu aiba acces orice artist sau care să nu poata fi cumpărat din orice magazin de profil. E adevărat, evoluția tehnologiei în domeniul instrumentelor muzicale le-a lărgit enorm posibilitățile de exprimare.
Dacă în 1981 foloseau un sintetizator Moog, un PPG wave și doua magnetofoane, ulterior au apărut claviaturile monofonice, polifonice, emulators, samplers și alte generatoare sintetice de sunet iar în zilele noastre totul este completat de mult software și backup. Echilibrul organic este adus de chitarele lui Martin Gore, sau mai degrabă de fascinația lui pentru ele și de folosirea tobelor naturale, mai ales în concerte. Însă arta de a scoate ceva unic din ele și meticulozitatea cu care fiecare sunet este șlefuit au dominat întreaga activitate de creație a grupului.
Nu degeaba, înainte de a prelua numele unei reviste de moda franceze, se numeau “Composition Of Sound”. Și nu degeaba Tricky, Air, Placebo, Deep Dish, Derrick May, Primal Scream, Smashing Pumpkins sau Wolfsheim (ca să numim doar o mică parte dintre ei) recunosc infuența directă pe care sound-ul DM a avut-o asupra lor. Poate un specialist în instrumente electronice ar fi surprins de faptul ca nu sunt folosite cele mai bombastice tehnologii, cum vedem la J.M. Jarre sau Vangelis, în schimb, orice artist, oricine asculta și înțelege muzica Depeche Mode, se minunează de unicitatea muzicii lor.
Depeche Mode, o experiență reușită, după un parcurs de durată în care nu au lipsit momentele critice, uneori periculos, dar extrem de concret. Într-o lume în care majoritatea carierelor „artistice” se rezumă la un album sau două, ei sunt în continuare împreună, produc, înregistrează, cânta exact ce vor, fac turnee și-și bucură admiratorii după mai bine de 40 de ani. Dacă e să vorbim de modul cum se poate crea un echilibru între tehnologie și emoție, putem fără nici o ezitare să introducem codul: DM.
Text de Berti Barbera, preluat din revista Sunete, ediția de vară 2017