Steven Wilson – Requiem for a Village

Steven Wilson – „Requiem for a Village”: nostalgia unui loc în care nu te mai poți întoarce

Tot ce face Steven Wilson vine din tensiunea unui muzician absorbit de calitatea sunetului și de cantitatea imensă de muzică pe care o ascultă. E unul dintre motivele pentru care îl urmăresc de ani de zile. Uneori e suficient, alteori prețios, dar mereu dedicat, și aflu ceva nou de la el, la cea mai bună calitate sonoră posibilă.

Întrebarea cu care am intrat în Requiem for a Village e simplă: aduce ceva nou primul lui requiem? Și respectă forma acestei vechi și solemne declarații de rămas-bun? În privința formei, răspunsul este „nu”, cel puțin nu în sens liturgic.

Titlul vine dintr-un film obscur din 1975, al lui David Gladwell, în care morții unui sat din Suffolk se ridică din morminte în hainele de duminică, iar bătrânul paznic al cimitirului se vede din nou tânăr, în ziua nunții. Clipul piesei On Chapel Slope reface chiar scena aceea. Nu e o liturghie pentru morți. E un requiem pentru un loc, pentru un fel de viață care nu mai există și poate pentru ideea că te poți întoarce acolo. Hiraeth, un cuvânt galez pentru dorul de un loc pe care poate nu l-ai avut niciodată.

Un requiem pentru un loc și pentru o lume dispărută

Wilson a gândit albumul ca pe o suită de aproape o oră, făcută din povești populare englezești, sate paralele și personaje ciudate, ca într-un film audio. Textele de legătură le-a scris Andy Partridge, de la XTC, iar David Tennant le citește cu o autoritate liniștită, mai aproape de Vincent Price din „Thriller” decât de un povestitor de seară.

Cine se așteaptă la o odă rurală nostalgică se înșală. Atmosfera trimite la The Wicker Man, Blood on Satan’s Claw, Penda’s Fen și Children of the Stones. Tonul e neliniștitor, cu clopote de biserică, chitare acustice microtonale și sunete din copilăria lui Wilson din anii ’70, precum sintetizatoarele din emisiunile pentru copii.

Instrumentele sunt multe și neobișnuite pentru el: pian de jucărie, acordeon, melodică, armoniu, blockflöte, liră, autoharpă, oboi. Apoi vine combo-ul tipic de rock, care ne livrează câteva riff-uri abrupte, puternice, cu ritmuri dense, cu o evidentă componentă „prog”, mai ales în ceea ce privește încărcătura de pe firul narativ.

Contează și intenția declarată. Wilson spune că a lăsat pe disc greșeli de sincronizare și acordaj, la instrumente pe care nu le mânuiește cu dibăcie, pentru că muzica de azi devine tot mai perfectă și, în felul acesta, mai puțin interesantă. În același timp, spune că nu se complace în nostalgie. Tocmai de aceea e interesant să faci un album întreg despre ea. Muzica bine proporționată în disonanțe, mai „dark”, mă face să mă simt mai bine decât muzica „pozitivă”, care mă plictisește.

Tematica albumului e fermă, clar subliniată de lectura textului. Un refren din On Chapel Slope, „vei rămâne cu noi ca pietre, pentru totdeauna”, revine la sfârșit, fără efectul de la început. Dacă trenul a fost mereu metafora trecutului la Wilson, aici pare să nu mai circule. Satul promite întoarcerea în vremurile bune, dar ce oferă, de fapt, e captivitatea.

Imperfecțiuni asumate și libertate dincolo de rockul progresiv

Oricum, albumul cere imersiune totală, sună grozav, cu tot cu umanele imperfecțiuni. Nu e un album pentru pedanți, ci pentru cei care se bucură când ceva îi contrariază. E drept că uneori mersul pare fragmentat, cu idei care meritau explorate mai bine. Dar revin și spun că, oricum ar fi, audiția în sine e o recompensă, nu seamănă cu tiparele cu care ne-a obișnuit.

Îmi place regula pe care Wilson i-a dat-o trupei înainte de înregistrări. A scris un set de reguli pentru a evita ceea ce numește „vanilla prog”. Una dintre ele, spusă chitaristului, era să cânte așa cum găsește chitara, chiar dacă e dezacordată, fără să umble la ea. A dorit să elimine orice ar fi putut fi făcut de AI.

Ce e nou? Un exemplu stă chiar în piesa-titlu. A pornit de la o buclă de drum and bass trimisă de bateristul Russell Holzman, fiul clăparului Adam Holzman, pe care Wilson a transformat-o într-o piesă de prog. E exemplul pe care îl dă pentru muzica pe care vrea s-o facă, în afara oricărui gen. Recunoaște că un asemenea disc e greu de vândut, dar observă că, în cariera lui, cu cât a fost mai încăpățânat, cu atât i-a mers mai bine.

„Requiem for a Village”, un album de colecție

Wilson știe să umble cu tonurile, se joacă fericit ca un copil în studio, cu toate mijloacele pe care le are, și reușește să le combine atractiv, fie ele moduri folclorice, armonii calde, des divagate prin schimbări gândite, de care te bucuri la fiecare ascultare.

Din acest punct de vedere, cel puțin, Requiem for a Village e un album de colecție, din seria deliciilor auditive, în care te adâncești cu plăcere, pentru că la orice nivel ai ceva de găsit. E opusul lui The Overview. De la dimensiunea cosmică, trece la cea mai mică comunitate.

În toată discografia lui Steven Wilson, calitativ, cred că e undeva după Hand. Cannot. Erase., adică bun, printre cele mai bune. E clar unul dintre cei mai deschiși și articulați artiști contemporani. Eu îl admir pentru atitudinea lui discreționară, de răsfățat, într-o zonă muzicală care se întreține din pasiune și eforturi mari. Și-a obținut pe deplin acest drept.

Nu am ascultat varianta Atmos, dar cred că e năucitoare.

Text de Berti Barbera 

Ascultă albumul „Requiem for a Village” pe Spotify

Cumpără albumul Steven Wilson – Requiem for a Village -> burningshed.com/store/stevenwilson

Citește și acest articol Sunete

Luna de miere și divorțul: Steven Wilson & Porcupine Tree

Luna de miere și divorțul: Steven Wilson & Porcupine Tree