„Time Lab”, al cincisprezecelea album Yello

Berti Barbera analizează „Time Lab”, al cincisprezecelea album Yello, în care Dieter Meier și Boris Blank îmbină sonorități electronice, fragmente din arhivă, umor și eleganță. Un disc care traversează trecutul și prezentul fără să-și piardă identitatea.

Or fi elvețienii buni la făcut ceasuri, dar Yello n-au nicio treabă cu timpul. Dieter Meier și Boris Blank, doi „zürichezi” care își construiesc universul de aproape cincizeci de ani fără să se uite vreodată pe cadran, ajung cu „Time Lab” la al cincisprezecelea album și la primul după șase ani, iar el e dovada că timpul, la ei, nu e o măsură, ci un material de lucru.

Titlul e ironic și exact în același timp: nu e un laborator al viitorului, ci unul în care trecutul și viitorul se salută politicos, ca doi oameni bine îmbrăcați care s-au întâlnit întâmplător pe o stradă din Berlin.

Spre viitor, prin trecut

Spre viitor, prin trecut. Fraza e a lui Meier, iar albumul o aplică la propriu. „Around the Sun”, primul single, pornește de la o voce pe care Meier o înregistrase în vremea lui „Claro Que Si”, în 1981, și care rămăsese nefolosită. Blank i-a dat un costum sonor nou, fără să-i strice stofa, iar rezultatul sună în același timp ca o piesă din arhivă și ca una scrisă săptămâna trecută. Versurile vorbesc despre oameni care stau pe aceeași planetă și se învârt în jurul soarelui, născuți oriunde, fără să-și fi ales chipul sau să fi dat ei startul cursei.

Nu fără ironie: „The Race” e una dintre piesele pentru care sunt cunoscuți.

Așa lucrează de la început și tare aș vrea să pot sta undeva, unde să nu mă vadă, să urmăresc tot ce meșterește el. Blank, meșterul, stă zile întregi în studioul lui cât o chilie de călugăr și sculptează lumi sonore din mii de fragmente, unele proaspete, altele scoase dintr-o arhivă care a crescut aproape cinci decenii.

Chiar titlul albumului vine de acolo: un fragment vechi, nefolosit, păstrat sub numele „Time Lab”.

Meier, cetățeanul lumii, milionar din tinerețe, intră apoi în aceste creații și descoperă în ele povești de iubire anarhică, de hoți ciudați și de aventură dadaistă. Spune că nu i-au trebuit niciodată mai mult de douăzeci de minute pentru un text, pentru că, atunci când ascultă muzica lui Blank, cuvintele vin singure, și numește asta un privilegiu. Blank adaugă, simplu, că nu te poți reinventa în fiecare zi: scoți lucruri din trecut, iar ele te duc înainte, pas cu pas.

Eleganță relaxată, ritmuri și povești cinematografice

Rezultatul e un album care are, în toate, aceeași eleganță relaxată. „Break Out” are un bas care se strecoară ca o pisică, percuție aprinsă și alămurile clasice ale lui Blank, iar Meier îl strigă pe ascultător la ordine cu un staccato, ca un fel de chemare la luptă împotriva lenei.

„Spin Back” e o reînnoire a piesei „Spinning My Mind”, de pe „Point”, cel mai recent album, într-un costum de anii ’80, și ne readuce pe ringul de dans, unde Meier șoptește, ludic, ca un personaj care umblă prin umbră.

Culmile sunt însă în altă parte. În „Saturday Morning”, vocea lui Meier coboară grav, peste un ritm vioi și un ton nocturn, ca un domn cu stil dintr-un alt deceniu care povestește că a simțit, trezindu-se într-o sâmbătă dimineață, că ziua aceea va fi specială și că o să întâlnească femeia vieții lui. Nu se putea spune altfel, nici într-un alt registru.

„Streets of Berlin” ar fi putut fi scrisă în aproape orice punct al carierei lor și chiar face aluzie la „The Race”: tremolouri nervoase de coarde, un decor de film cu o urmărire între două mașini de epocă, iar Meier descrie fiecare mișcare cu gust cinematografic, cu aburul ridicându-se de pe asfalt. Piesa a fost compusă pentru noul sezon din „Babylon Berlin”. „Zebra” din final duce albumul spre science fiction: Meier recită, în mare stil, o scrisoare scrisă în anii ’70 de Philip K. Dick.

Între umor, melancolie și rafinament

Sunt și momente mai sobre, ascunse printre caricaturile pline de umor. „About Time” e piesa cea mai lentă a albumului, cu o tensiune latentă și cu versul cel mai greu: Meier spune, apăsat, că cel mai mare dezastru din istoria speciei noastre e chiar specia noastră. În gura altcuiva ar suna a lozincă, dar el reușește s-o facă veridică, ca un om care s-a oprit o clipă să se uite la apusul soarelui și a văzut limpede.

Apoi albumul se reface, ca și cum ar fi decis că singura direcție e înainte. Invitații, vechi prieteni ai casei, aduc trei cântece mai atipice stilului lor: Heidi Happy e partenera ideală pentru „You and Me” și „Beautiful You”, iar Malia dă greutate dramatică piesei „Dancing Flame”. Spre final, „Burning Dreams” rămâne în aer ca o dorință, când Meier spune, abia șoptit, „mereu în gândurile mele”.

Și acolo apare iar zâmbetul. E sentimentul pe care îl dă orice album Yello și care, la „Time Lab”, vine în zece secunde. Cine îi știe doar din „Oh Yeah”, melodia din scena cu Ferrari-ul din „Ferris Bueller’s Day Off”, află că duo-ul n-a încetat să facă același lucru bine: un pop cu costum, nepăsător și rafinat, în care ironia ține loc de dramă și umorul e o formă de eleganță.

„Time Lab” nu inventează nimic nou pentru ei, dar nu e treaba lui să facă asta. Sună la fel de „exquisite” și de atemporal ca întotdeauna, cu un design sonor elegant, frecvențele la zi și vocea gravă a unui bon vivant de optzeci și unu de ani, care evocă rafinamentele unei vieți trăite cu stil.

Elvețienii cu ceasurile n-au de ce să se teamă. Le rămâne ciocolata cu lapte pe care chiar ei au inventat-o.

Ascultă pe Spotify, „Time Lab”, al cincisprezecelea album Yello.

Cumpără albumul de aici -> shop.yello.com