Metallica sunt de-o vârstă cu mine – ca și semnatarul acestui articol, trupa s-a născut în 1981.
Această realitate mi-a limitat cumva accesul la evoluția muzicală în timp real a americanilor, dar îmi oferă astăzi un punct de vedere cu totul special, de unde sunt gata să privesc ce-a fost și să mă pregătesc cum se cuvine pentru ceea ce urmează.
Text de Ștefan Tivodar
Metallica nu-i nici pe departe cel mai mare monstru cu care m-am „luptat”. În cei douăzeci de ani în care urechile mele s-au bucurat de tot soiul de sunete aduse spre cercetare de mâini și rațiune, am întâlnit mostre mult mai puternice de distors, agresiune, energie și stil. Nu-i foarte dificil să găsești ceva mai tare, ceva mai violent, ceva chiar mai Rock decât rock-ul lor.
Numele „Metallica” a devenit cumva sinonim cu termenul „rock” și n-am cum să mi-l scot din minte, chiar și de-aș vrea.
Trupa s-a născut în 1981. Era un an bun pentru muzică în general: MTV începea să emită în Statele Unite, Iron Maiden îl schimbau pe Paul Di’Anno cu Bruce Dickinson, Rush lansau „Moving Pictures„, unul dintre favoritele mele în prog rock. În cadrul emisiunii TV „Tomorrow’s World”, difuzată de BBC, era demonstrată pentru prima oară în public o nouă tehnologie audio revoluționară numită CD Player.
În 1981, Ronald Reagan își începea primul mandat de președinte, iar America se afla în plin Război Rece și la începutul uneia dintre cele mai acute perioade de recesiune din istorie. Tensiunile economice și politice deveneau din ce în ce mai greu de ignorat într-o Americă pe punctul de a-și pierde identitatea.
Pentru a treia oară (după dezastrul anilor ’30 și războaiele din Coreea și Vietnam), muzica a oferit o neașteptată salvare, un sprijin crucial pentru transformarea și evoluția națiunii americane. Cea mai impresionantă evoluție în anii ’80 a avut-o, indiscutabil, muzica pop. Cred însă că Statele Unite ar fi arătat astăzi dramatic diferit dacă James Hetfield n-ar fi răspuns pozitiv anunțului postat de Lars Ulrich și Metallica n-ar fi primit, în octombrie 1981, certificatul de naștere.
Oglindind tensiunea greu de suportat a timpurilor în care compuneau, primul cincinal Metallica a însemnat o explozie de energie greu de descris în cuvinte.
E ușor să consideri „Kill ‘Em All”, „Ride the Lightning” și „Master of Puppets” capodopere ale genului thrash metal pentru valoarea lor muzicală, însă adevărul e că valoarea lor e mult mai mare din punct de vedere istoric.
Primele trei albume Metallica reprezintă, laolaltă, cea mai sinceră manifestare a furiei cetățeanului american de rând.
Descrierea în cauză și-a pierdut câte ceva dintre nuanțele valabile în anii ’80 și a câștigat altele, pe alocuri mai întunecate și mai greu de acceptat – cu toate astea, ea rămâne perfect valabilă și pentru America președintelui Trump.
Moartea lui Cliff Burton a schimbat dramatic trupa.
Îmi pare că abia acum cei trei rămași în urmă deschid cu adevărat ochii și privesc în jur, realizând poziția în care se află și impactul pe care munca de până atunci l-a avut.
„…And Justice for All” e ultimul album sincer, compus și înregistrat de parcă ar fi fost menit spre ascultare doar prietenilor apropiați. Mulți fani spun că istoria Metallica ar fi trebuit să se oprească aici. Unora dintre voi poate n-o să vă placă, dar ceva din mine crede că acei fani aveau dreptate.
În 1991, formația se „deschide” spre Marele Public.
„Metallica” e un album senzațional – poate la fel de bun ca „Master of Puppets”, dacă mă întrebați pe mine – dar e atât de atent construit și produs încât marchează o îndepărtare pe care o simt ireversibilă de onestitatea începuturilor. Metallica nu mai e, din ’91 încoace, o trupă, ci un produs multimedia.
Sunt de-o vârstă cu Metallica, iar asta mi-a limitat cumva accesul la evoluția lor muzicală. Primul meu contact cu muzica lor a fost albumul cel negru, iar adevărata „împrietinire” s-a consumat în 1999, odată cu „S&M”. N-o să pot uita vreodată curiozitatea și foamea cu care ascultam o variantă incompletă a discului piratată pe o singură casetă Raks de 90 de minute ori seara tristă de toamnă în care cele două casete originale cu „S&M”, luate cu împrumut de la o bună prietenă, mi-au fost furate din rucsac, în Music Pub din Cluj-Napoca.
Din păcate, am ratat concertul din 1999, considerat de mulți drept al doilea eveniment muzical al României postdecembriste după concertul lui Michael Jackson din 1992.
Ziua de 23 iulie 2008 n-a fost una strălucită din punct de vedere meteorologic – Bucureștiul a fost sufocat de o ploaie rece, insistentă și nemiloasă.
Mi-aduc aminte că am reușit să-mi păstrez hainele uscate doar preț de vreo 30-40 de minute din momentul în care am ajuns la stadionul Cotroceni. Răceala monstruoasă ce a urmat a meritat până la ultimul strănut, căci acea seară cu ploaie londoneză a fost cea în care m-am întâlnit prima oară cu Metallica live.
Concertul a fost sold out și mi-aduc aminte că am primit exact ceea ce mă așteptam să primesc: dintre cele 18 piese cântate, zece au făcut parte din albumele editate în perioada ’83-’86, șase au fost extrase de pe „…And Justice for All” și „Metallica”, iar două au fost preluări. Situația a fost asemănătoare la Sonisphere, în 2010 (de data asta și-au făcut loc în setlist și trei piese de pe „Death Magnetic”).
Când vine vorba de scenă și live, lucrurile pur și simplu nu se potrivesc până la capăt între mine și Metallica.
Ambele concerte pe care le-am văzut la București au fost spectaculoase ca scenografie și „execuție”, extraordinar primite de public și foarte bine sonorizate. Ambele concerte au avut însă asupra mea un efect cumva opus celui pe care de obicei îl resimt atunci când sunt martorul unui moment de măreție muzicală. În asemenea situații, mă cuprinde o tentație greu de controlat de a lăsa totul baltă și a urmări trupa sau artistul în cauză pentru tot restul turneului european.
Un concert bun poate crea dependență. În cazul ambelor întâlniri cu Metallica, reacția mea în următoarele zile a fost de a mă întoarce la albumele de studio fără niciun fel de simptom de sevraj.
Anii au trecut și prin walkman / CD player / MP3 / smartphone mi-au trecut, rând pe rând, toate producțiile Metallica. „Load” și „Reload” mi-au părut exerciții interesante, dar lipsite de substanță, din care m-am bucurat să păstrez în best of-ul personal „The Memory Remains” și „Fuel„.
Mi-ar fi plăcut foarte mult să pot asculta o versiune „Garage Inc” înregistrată integral în primăvara lui ’86. Din păcate, asta nu s-a întâmplat, iar produsul din 1998 n-a reușit să vorbească „pe limba mea” decât în cazul unei singure piese: varianta Metallica la „Stone Cold Crazy” (Queen). N-am reușit să creez absolut nicio conexiune cu „Lulu”, „St. Anger”, „Death Magnetic” sau soundtrack-ul „Metallica: Through the Never”.
Nu sunt singurul care simte că ceva s-a pierdut în Metallica din 1991 încoace, dar n-aș vrea să fiu etichetat, dragă cititorule, drept încă unul dintre acei obtuzi nemulțumiți că trupa lor favorită evoluează și se transformă. Adevărul e că Metallica nu a fost niciodată trupa mea favorită, iar asta mi-a dat cumva mai multă libertate de a explora și accepta experimente.
Când vine vorba despre Metallica, mi-e imposibil să nu mă întorc automat și obsesiv la primele lor trei albume – „Kill ‘Em All”, „Ride the Lightning” și „Master of Puppets”.
Câtă vreme au reușit să facă din thrash metal o artă, Metallica au fost fenomenali în toate privințele, aspectele și sensurile termenului. În cazul lor, îmi pare că experimentele n-au fost prea reușite.
Nu-i foarte dificil să găsești ceva mai tare, ceva mai violent, ceva chiar mai Rock decât rock-ul lor – cu toate astea, numele „Metallica” a devenit cumva sinonim cu termenul „rock”, iar vina pentru asta o poartă, din perspectiva mea, aproape exclusiv primii șase ani din istoria trupei.
Când însuși discursul celor patru componenți ai formației este, din 2003 încoace (perioada „St. Anger”), mai mereu același – cu fiecare nou album, ținta tot mai clară e recuperarea energiei speciale prezente la începuturi – îmi pare că orice discuție în contradictoriu între „școlile” și „generațiile” de fani Metallica și-ar cuveni să înceteze.
Metallica nu-i nici pe departe cel mai mare monstru cu care m-am „luptat” de-a lungul vremii, dar cu siguranță era timpul pentru încă un episod, încă o bătălie.
Notă editorială: Acest articol a fost publicat inițial în revista Sunete, ediția iarnă 2016-2017, când Metallica aniversau 35 de ani de activitate. Îl republicăm acum, în 2026, în cadrul rubricii Mașina timpului, cu titlul actualizat la 45 de ani – atât cât împlinește trupa în acest an. Textul aparține în întregime autorului său, Ștefan Tivodar.
