Inginerie Kraftwerk

Inginerie Kraftwerk. Ca să fiu sincer, n-am ascultat Kraftwerk fiindcă mi-ar fi plăcut. Cel puțin, nu la început.

Mi s-au părut aproape mereu niște ingineri cinstiți, niște gospodari care au grijă bine de domeniul lor. Începutul ăsta despre care vorbesc s-a petrecut undeva prin ’87-’88.

Trebuie să asculți Kraftwerk

Tocmai ce terminasem liceul și, înainte să mă ia țara în armată, m-am îmbarcat. Și aveam pe navă un ofițer de navigație mai mare decât mine care mi-a zis de ei. Kraftwerk, zice, după ce io-i zisesem despre Vangelis. Trebuie să asculți Kraftwerk. Deși sunt nemți, n-au simpatii naziste, ca Vangelis. Păi, zic, și unde să-i ascult? Ajungem în țară și-ți dau io niște casete (casete audio, da, unii azi nu mai știu ce-s alea).

Ascultam cel mai mult Vangelis

Mai târziu mi-am luat și niște viniluri de-ale lor, deja începuseră să-mi placă. Le-am făcut cadou soră-mii, când a trebuit să vând casa și am dat multe lucruri din ea. La vremea aceea ascultam cel mai mult Vangelis, din muzica electronică, alături de Isao Tomita, dar primul mi se părea că e un soi de zeu peste care nu mai exista nimeni. Desigur, veneau unii și-mi ziceau de Jean-Michel Jarre sau Kitaro…

Le pufneam sfidător în nas și le spuneam că Jarre e stagiar, că dacă n-ar fi avut studioul și sculele de la început n-ar fi fost în stare să transmită niciun mesaj muzical. Iar despre Kitaro… Mai bine mă opresc aici. Nu știu dacă mi-am schimbat părerea până astăzi.

Îmi trezesc cam aceleași senzații pe care mi le trezește Dali

Iarăși, ca să fiu sincer, nu știu dacă inginerii ăștia nemți au fost geniali sau doar au încercat să șocheze. Știu, o să mă înjurați, dar îmi trezesc cam aceleași senzații pe care mi le trezește Dali. Nici în cazul lui nu m-am hotărât încă. Trupa chiar a făcut muzică, asta e clar. Nu știu dacă e progresiv, dacă e experimental sau doar electronică. Nu m-am decis nici până azi, cred că e toate astea la un loc. Cu siguranță, muzicienii cu studii de Conservator au fost inovatori, dacă nu chiar inventatori. Au adus în fața ochilor noștri (și în urechi, de asemenea) o idee nouă despre cum trebuie să sune notele.

Un experiment muzical – Krautrock

Florian Schneider-Esleben (flaut, sintetizatoare, vioară electrică) și Ralf Hütter (orgă electronică, sintetizatoare) se întâlnesc ca studenți la Conservatorul din Düsseldorf spre sfârșitul anilor ’60, participând la un experiment muzical pe care presa din Marea Britanie l-a numit mai târziu Krautrock. Nici nu vreau să știu cam ce le-a trecut englezilor prin minte după ce i-au auzit pe băieții ăștia cântând. Desigur, acolo nici Beatles și nici Floyd n-au intrat direct pe ușa rezervată personalităților, dar, totuși…

Centrală electrică

Evoluția grupului german până prin 1972, audițiile și concertele date prin galerii de artă și expoziții de pictură sau sculptură, locuri atipice pentru o trupă de muzică, definesc de la început atitudinea muzicienilor și mesajul pe care aceștia vor să-l transmită (acum, serios, că tot mi-a trecut prin cap, Brâncuși ce-o fi zis despre ei, i-o fi ascultat?). Această „centrală electrică” nou înființată vine cu idei noi despre ce muzică începe să se predea în curtea acestor gospodari. Nu era vorba despre calitatea muzicii, ci despre ideologia ei.

Industrial-urban

Un industrial-urban își făcea apariția în urechile ascultătorilor. Oarecum scandalos în epocă, mai târziu au și fost „acuzați” că au luat muzica din mâna omului și-au pus-o în cea a robotului. Cu toate astea, perseverența a dat roade. În vestitul lor studio de înregistrări telefonul nu suna niciodată, pentru a nu produce sunete reziduale care să-i deranjeze. Mai târziu, ceva din trecutul lor i-a legat și i-a făcut să dea computerului aprecierea meritată. Ceea ce la început era doar un concubinaj aproape ilicit s-a transformat într-o relație fățișă și de lungă durată, astfel că te întrebi mereu dacă și-au asumat această legătură ori s-au îndrăgostit de el ca de-o prostituată care te-a subjugat.

Când spuneam, mai sus, că îi asemuiesc puțin cu Dali, făceam asta și pentru că, frate, chiar au fost ciudați rău. E cunoscut faptul că aproape nimeni nu avea numerele lor de telefon, nici măcar cei de la EMI. Hütter răspundea doar la telefonul din studio, la ore fixe. Nu știu dacă făcea asta fiindcă i se părea rigoros procedural sau chiar îl deranja sunetul telefonului. Sau pentru că voia să întrețină ciudățenia.

Desenele lui Schult

În schimb, colaborarea cu Emil Schult mi se pare una dintre cele mai potrivite, cred că s-au întâlnit și s-au potrivit într-un mare fel. Desigur, spun asta despre el și datorită sensibilității pe care o am pentru bas, știut fiind că domnul în cauză a cochetat cu acest instrument.

Când am început să-i văd în desene, fotografii sau coperte ale albumelor, am fost iar năpădit de Dali. În mintea mea, ceva din desenele lui Schult oscila între reclamele americane din anii ’60, pictura făcută cu rigla de calcul și Isamu Noguchi. Desigur, în cazul celui din urmă, mai găsim și linii curbe. Poate că va părea iar ciudat, dar văd un soi de asemănare între compozitorii ăștia germani și Isao Tomita. Chiar am făcut din asta un exercițiu și, vreme de ceva timp, îi ascultam în paralel.

Acum, ca să fiu sincer, nu știu dacă asemănarea asta chiar există sau e prezentă doar în capul meu, cert este că Pictures at an Exhibition mi s-ar fi părut foarte ușor de făcut de Kraftwerk, dacă n-o făcea Tomita.

La fel, după câțiva ani, am început să ascult Klaus Schulze, tot inspirat de Kraftwerk. Irrlicht a fost primul album de la el, țin bine minte pentru că am încercat să fac niște meditații pe muzica lui, doar că pe la mijlocul albumului m-am trezit cuprins de o panică absolut inexplicabilă. O frică adâncă ce m-a ținut câteva zile după, habar n-am de ce. Nu știu dacă am mai ascultat Schulze de 10 ori până acum. Era prin ’91.

Kraftwerk șochează

Kraftwerk șochează încă o dată și pentru că nu construiesc ceva absolut nou în cronologia albumelor. Sunt idei și concepte întâlnite la aproape toată creația lor muzicală, preluate, modificate, stilizate într-un soi de minimalism pe care, cum ziceam, îl vezi doar la Noguchi sau Brâncuși.

M-am gândit, într-o vreme, că muzica lor este asemănătoare unui dans al unui derviș, fără schimbări de ritm, apăsându-ți în urechi și creier același mesaj, aceleași unde. Pentru că mi se pare că în cazul lor nu e vorba de niște note muzicale, ci de unde. O textură stranie, uneori chiar greu de îngurgitat, distorsiunile de bas sau chitară făcându-și loc în tine într-un mod invaziv.

Flautul lui Florian nu face decât să te ajute să vezi ce-ai pierdut atunci când nu-l mai auzi. Cum sunt un iubitor feroce de Ian Anderson, am crezut că flautul ăsta german o să mângâie la fel. Numai că nu a fost chiar așa.

Au compus muzică pentru ei

Uneori mi se pare, așa cum mi s-a părut și despre Klaus Schulze, că n-au compus muzica pentru ascultători, ci doar pentru ei. Doar ei erau în stare să înțeleagă ce e acolo. Desigur, eu nu sunt cel mai în măsură să vorbesc despre ei, din fericire, nu pentru virtuțile mele intelectuale sunt faimos. Țin minte că aveam nava în port la Agigea, trebuia să fac naveta în fiecare zi până acolo și înapoi. Și, pentru că m-am urcat pe bicicletă pe la 6 ani și nu m-am dat jos nici până azi, făceam drumul ăsta cu bicicleta. Cu niște muzică în urechi, normal.

Îmi făcusem, evident, un playlist și-l ascultam cu mare plăcere. Tour de France n-a făcut parte din acest playlist, știu că era piese de pe Die Mensch-Maschine sau Computerwelt, nu mai știu exact. Faza e că atât de bine se potrivea muzica asta la pedale, încât într-o zi m-am vărsat bine de tot pe șosea, într-o curbă, luat de valul Kraftwerk. Cert e că n-am mai ascultat muzică pe biclă sau motor de atunci.

Kraftwerk sunt niște ingineri gospodari

Am spus că, pentru mine, Kraftwerk sunt niște ingineri gospodari. E părerea mea, firește, dar acea rigurozitate în așezarea notelor (sau undelor, mă rog), lipsa unei îndrăzneli (deși, cumva ironic, trupa însăși a fost o îndrăzneală în acea epocă), faptul că nu au purces la schimbări de substanță de-a lungul timpului, rămânând tributari acelorași concept, toate astea mi-au dat sentimentul că nu neapărat geniul a stat la baza muzicii lor, ci mai degrabă muncă și disciplină asiduă.

La fel ca și în cazul Rammstein, știi că te poți baza pe o tehnică absolută, pe un sunet și o imagine impecabile, poate și pe ceva revoluție (dar nu prea mult), pe un show incendiar, dar nu pe sentiment. Spectacolele lor ies brici, parcă sunt calculate la sextant, dar pe drumul spre casă nu-ți simți sufletul dezghiocat că după Waters sau Garbarek (la urma-urmei, e și ăsta un nordic rece, ar fi trebuit să aibă mai puțin sentiment). Mie, cel puțin, nu cred să mi se întâmple asta.

O apariție explozivă, de mare impact

Kraftwerk a fost ca o cometă cu extratereștri care a aterizat pe Pământ, ne spune Andy McCluskey, și nu văd niciun motiv pentru care să nu-l credem.

Asemenea cometei, au avut o apariție explozivă, de mare impact, dar tocmai asta cred că le-a fost și un soi de dușman. Apăruți poate prematur, lumea nefiind pregătită pentru ei, au căzut pradă și unui soi de inconstanță, cronologic vorbind, între 1981 și 2003 având doar 4 albume de studio.

Au existat mix-uri și compilații din albumele precedente, dar mie mi s-a părut că au fost robii aceluiași mesaj, pe care nu l-au mai schimbat, și care n-a produs aproape nimic nou. Ce e însă evident e faptul că au fost una dintre cele mai influente trupe ale vremii.

Mulți au împrumutat din stilul lor, au îmbrăcat haina acestui „electronic”.

Unii spun chiar că mișcarea techno nu s-ar fi născut dacă n-ar fi existat Kraftwerk. Câți dintre noi am mai fi ascultat azi Depeche Mode sau Erasure, Ultravox sau alții asemenea dacă n-ar fi existat întâlnirea dintre cei doi germani, Florian Schneider și Ralf Hütter, în 1970?

Desigur, toți cei care au completat trupa ulterior au contribuit la acest progresiv-electronic (v-am zis că nu m-am hotărât încă, probabil că nici ei!), alături de un Konrad Plank (niciodată nu mulțumim suficient inginerilor de sunet – ne-au deschis mintea și sufletul într-un fel nemaiîntâlnit).

Genială sau doar cinstit-gospodărească, Kraftwerk va rămâne mereu trupa care ne-a eliberat din disco/pop-ul, pe alocuri agresiv și limitat, și ne-a făcut să deslușim altfel valențele curentului electric. Și nici măcar n-a trebuit să mergem la școală pentru asta.

Kraftwerk. Ein Mann, ein Wort.

Text de Paul Dicu, preluat din revista Sunete, iarnă 2017/2018

Citește și acest articol Sunete -> „Computer World”, cea mai concisă și influentă realizare conceptuală din catalogul  Kraftwerk – Text de Berti Barbera