Un mare muzician, poet, romancier, scenarist și, ocazional, actor

Și a mai ascultat lumea poemele și cântecele, nu, nu ale îngerului, ci pe ale lui Nicholas Edward Cave, născut pe 22 septembrie 1957 în Warracknabeal, statul Victoria, Australia. Mai cunoscut în lumea mare ca Nick Cave. Muzician și poet.

Desigur, presupunând, prin absurd, că Woody Allen s-ar fi întâlnit cu Cave, fără să știe cine este, l-ar fi caracterizat drept un prosper întreprinzător în zona de pompe funebre, general sudist în retragere intrat în afaceri imobiliare și petroliere sau asasin plătit.

Și s-ar fi înșelat în toate cazurile. Pentru că, în ciuda aparențelor, Nick Cave este un mare muzician, poet, romancier, scenarist și, ocazional, actor.

Demoni personali

Și de aici începe o sarcină dificilă pentru mine. Să încerc să scriu ceva în legătură cu un om despre care, în esență, nu știu nimic.

Îl admir în cel mai înalt grad pe acest artist, ale cărui albume le știu aproape pe de rost (fie că este vorba de cele scoase cu Birthday Party, cu The Bad Seeds sau cu proiectul Grinderman, colaborări celebre cu Shane MacGowan, de la the Pogues, cu Marianne Faithfull, cu Johnny Cash, Current 93, PJ Harvey și mulți alții).

Cărți, romane sau volume de poezie le-am citit și răscitit, filme, la care a colaborat ca scenarist, compozitor al coloanei sonore sau actor (am văzut Wings of Desire, filmul din 1987 al lui Wim Wenders, doar pentru că Nick Cave și trupa The Bad Seeds apar acolo, filmați în timpul unui concert la Berlin), le-am văzut și tot revăzut.

De vreo douăzeci de ani am strâns/strâng TOATE interviurile, articolele, recenziile și fotografiile cu/despre Nick Cave care au apărut în New Musical Express, Q, Mojo, Vox, Face, Uncut sau Alternative Press. Ba chiar și pe cele, puține, e drept, care au apărut în presa noastră (de fapt, notabile sunt doar cele apărute în R:publik).

Aș putea trece, cumva, drept un mare specialist în muzica/poezia și chiar viața personală a lui Nick Cave. În fapt, lucrurile nu stau deloc așa.

Cu mulți ani în urmă am citit (din fericire pentru mine am și ținut-o minte) o chestie spusă de Jann Wenner, fondatorul revistei Rolling Stone, cum că „cel mai mare pericol pentru un critic/jurnalist (muzical, de film, literar, de artă, de ce vreți voi) este să simpatizeze/deteste prea mult și să știe, în realitate, prea puțin”.

Așa că voi recunoaște cinstit că în ceea ce privește subiectul Nick Cave (ca, de altfel, în multe alte privințe) nu știu aproape nimic. Nici măcar nu l-am văzut vreodată în concert, deși mi-am propus și mi-am dorit asta de multe ori.

Habar n-am cum își creează universul poetic, dacă lumea versurilor sale, populată de criminali, mistici, îndrăgostiți ucigași din povești de iubire bolnavă, roasă de temeri și gelozie, dezaxați și debili mental, răufăcători de toate felurile și inadaptați, ce „trăiesc” pe fundalul unei geografii apocaliptice și dezolante, este o plăsmuire proprie sau doar ecoul acelor bush-ballads australiene, ascultate în copilărie și adolescență, pe care le poartă după el prin lume.

Habar n-am cu ce demoni personali (printre care multiple dependențe fizice și psihice, care i-au marcat cel puțin prima parte a vieții) are de luptat un om care se auto-declară drept nereligios și necreștin, dar tratează cu obstinație teme ca păcatul, damnarea, ispășirea, pocăința și mântuirea. Un om care, totuși (a se asculta și reasculta „Into My Arms”, de pe The Boatman’s Call, 1997), crede în Dumnezeu în răspărul religiei, nu din cauza ei.

N-am nici cea mai vagă idee cum compune acea muzică de nedescris, întunecată, melancolică, sfidătoare, obsedantă, care este alchimia secretă (sau, poate, nici nu există vreuna) care se stabilește între el și celelalte „semințe de soi rău” (Blixa Bargeld, Warren Ellis, Phil Calvert, Jim Sclavounos sunt, la rândul lor, niște muzicieni totali, chiar dacă sunt extrem de departe de a fi niște monumente de sănătate mentală).

Aș putea să-l pun într-un lung șir numit al „poeților blestemați”, care începe, teoretic, de la François Villon și vine până în prezent. Dar aș cobi pe față și nu-mi doresc ca omul ăsta să aibă soarta celorlalți. Prea mi-a fost însoțitor de nădejde pe drumul vieții în mai toate momentele, și alea bune și alea mai întunecate, și oricum, viața nu a fost întotdeauna generoasă cu el, i-a oferit, cât a putut de des, sumbre realități, sumbre ca muzica și poezia lui.

Nu știu nici dacă catalogarea lui drept vedetă pop (dar numai pop nu este ceea ce face el, având filiații mai degrabă în curentul beat și punk) ar fi foarte corectă. Poate doar alt misfit, de talia lui Tom Waits, să mai fie atât de departe de sclipiciul ieftin și de zarva stupidă ale circului grotesc pe care l-a produs showbiz-ul, așa cum este Cave.

S-a dezis total de ceea ce înseamnă vedetism

Pentru că el, prin tot ceea ce a creat până acum, s-a dezis total de ceea ce înseamnă vedetism, vădind în schimb toate calitățile și certitudinile unei reale personalități. Aproape am siguranța că după o viață (care încă e plină de seve generatoare) de trudă creatoare, în care le-a gustat pe toate, în cazul lui Nick Cave vorba aia cu cele 15 minute de faimă nu e decât o glumă proastă.

Va fi inclus vreodată Nick Cave în rock’n’roll hall of fame?

Habar n-am și nici nu contează, nici pentru mine, nici pentru el. Unde e el, acum, astfel de lucruri își pierd orice semnificație.  Cred că mai are încă multe lucruri să ne povestească…

Text de Dan „Belfast” Anghel, preluat din Revista Sunete, primăvară 2018

Citește și acest artciol Sunete -> Nick Cave, sau artă la puterea a treia, a patra, atât cât încape

Nick Cave, sau artă la puterea a treia, a patra, atât cât încape