Dincolo de muzică
Cunoscut în primul rând ca muzician – vocalist, compozitor, instrumentist și textier –, dar mai ales ca inițiator și conducător al trupei Nick Cave and the Bad Seeds, frontman-ul australian a manifestat și manifestă predispoziții și talent într-o gamă variată de alte domenii artistice în care s-a lansat și și-a lăsat amprenta, cum ar fi proza literară, scenaristica de film, compoziția muzical-cinematografică și, ocazional, actoria de film.
În plus, s-ar putea oricând vorbi cu toată seriozitatea despre un Nick Cave fashion style – întrucât moda, asortatul și purtatul hainelor fac parte mereu din recuzita obligatorie și „aerul” personalizat al unei adevărate vedete, constituind totodată o artă în sine, deloc de neglijat în configurarea imaginii și în amplificarea personalității și expresivității stilistice în care starul respectiv excelează –, după cum am putea vorbi și despre o reală artă a cuvântului cântat, mai exact, despre o poetică autentică, Nick Cave făcând parte din acea nu tocmai numeroasă categorie de poeți proveniți din cantautori blues & rock, așa cum au fost și sunt, printre alții, Leonard Cohen, Bob Dylan, Jim Carroll și Patti Smith.
În cazul lui Cave, dacă ați avea răbdarea de a-i scoate o parte din textele sale muzicale în formă tipărită, poezia lasă deoparte linia tradițională și rima, în spatele cărora veți da peste un vers liber sau proiectiv care îl plasează printre poeții experimentali/avangardiști. Iar asta n-o spun doar eu, ci mai mulți specialiști ai genului poetic.
Lumea filmului
Compozitor de balade post-punk și neo-gotice, urmărit cu înflăcărare de fani, Nick Cave și-a împrumutat prezența distinctivă și și-a manifestat personalitatea și în cinematografie, atât în ipostazele deja cunoscute (compozitor și interpret), dar și ca scenarist și actor.
În concordanță cu numele trupei, denumită după un pasaj din Biblie, cântecele lui Cave au evoluat în narațiuni intense impregnate de iubire, violență și prevestiri biblice, pe fundaluri sonore dramatic-eclectice, în coloraturi de blues. Printre admiratorii Bad Seeds s-a numărat și regizorul german Wim Wenders, care l-a distribuit pe Cave, cu tot cu trupă, în alegoria lui berlinez-angelică „Wings of Desire” (1987).
Apărând în scena culminantă, Cave a folosit inteligent și ingenios prilejul pentru a-și reinterpreta și reînregistra piesa centrală – una dintre favoritele fanilor săi – înaintea lansării CD-ului care i-a și împrumutat titlul, „From Her to Eternity”.
Bad Seeds a contribuit, de asemenea, cu o piesă de dragoste apocaliptică la epopeea milenară a lui Wenders, „Until the End of the World” (1991). Datorită unei povestiri scrise în timpul scurtei sale reședințe din Los Angeles, transformată ulterior în film de către colegul său australian John Hillcoat, Nick Cave și-a continuat activitatea cinematografică, de data asta în calitate de prim-scenarist și de actor.
Dramă brutală din lumea închisorilor, bazată pe evenimente reale, „Ghosts… of the Civil Dead” (1988) i-a prilejuit lui Cave interpretarea rolului unuia dintre deținuți, iar filmul a fost nominalizat pentru o serie de premii acordate de Institutul Australian de Film, inclusiv una pentru Cave.
După ce a reușit să se lase definitiv de droguri (așa după cum și mărturisește) și s-a mutat în Brazilia, la sfârșitul anilor ’80, producția creativă a lui Cave a înflorit în anii ’90, începând cu cel de-al șaselea album Bad Seeds, „The Good Son”, și contribuind la realizarea unui documentar german despre trupă, „The Road to God Knows Where”, în 1990.
Continuând să scrie și să interpreteze muzică apreciată cu Bad Seeds de-a lungul întregului deceniu, Cave a contribuit cu piesa „Red Right Hand”, prezentă pe banda sonoră a filmului „Scream” (1996), a serialului „X-Files” (1998) și, mai târziu, a serialului „Peaky Blinders”, la finalizarea unei serii de proiecte cinematografice neconvenționale.
Surprinzător pentru public și, în ciuda obișnuitelor lui apariții în haine de culori întunecate și a înfățișării sale goth, Cave a apărut în filmul de debut regizoral al lui Tom DiCillo – „Johnny Suede” (1991), personajul central fiind interpretat de Brad Pitt –, în rolul unui rocker blond-platinat, înveșmântat în alb.
Într-o competiție deschisă inovațiilor, Cave a punctat, câștigându-și distribuirea într-un documentar deosebit despre Jonas Mekas, personaj iconic al cinematografiei americane independent-avangardiste, „Jonas in the Desert” (1994). Stilul și abilitățile sale întunecat-baladești au empatizat elegant, împletindu-se armonios cu subiectul documentarului-spectacol „September Songs: The Music of Kurt Weill” (1995).
În 1996, împreună cu lansarea „Bad Seeds’ Murder Ballads”, Cave a interpretat un rol important și a compus banda sonoră pentru „Rhinoceros Hunting in Budapest” (1997) și a făcut echipă cu John Hillcoat pentru banda sonoră a filmului „To Have & to Hold” (1997). Revenind la Londra la sfârșitul anilor ’90, Cave a furnizat muzica pentru trilogia filmului „The Acid House” (1998), al lui Irvine Welsh.
La toate aceste informații cinematografice, nici pe departe complete – și făcând abstracție de alte și alte colaborări la diverse seriale TV și TV show-uri – aș adăuga și aportul său la realizarea lungmetrajului „The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford” (2007), precum și performanța mai nouă din „Les beaux jours d’Aranjuez” (2016), în regia lui Wim Wenders.
Nick Cave, prozatorul
Dincolo de aproape o duzină de cărți în care și-a publicat textele muzicale sau chiar le-a extins, adăugându-le idei și perspective proprii de natură muzical-poetică (cam toate beneficiind de multiple reeditări și traduceri), cum ar fi King Ink (Black Spring Press, UK, 1988), King Ink II (Black Spring Press, UK, 1997), The Secret Life of the Love Song, lansată în mai 2000, Nick Cave Anthology, în 2001, The Complete Lyrics, editată și reeditată la foc continuu între 2001 și 2013, și The Sick Bag Song (Canongate Books, 2016), Nick Cave s-a afirmat și în proza literară.
Cele două volume de proză get-beget care-i poartă numele pe copertă sunt And the Ass Saw the Angel (Black Spring Press, UK, 1989) și The Death of Bunny Munro (Canongate Books Ltd., 2009), ambele apariții editoriale fiind întâmpinate de către fani, cititori în general dar și de către critica specializată, cu mai multă sau mai puțină empatie, oricum, întregind complet orice prag al receptării situat între „un eliberator genial” și „un misogin, alimentat de cocaină”. Fiindcă numai ce este viu poate stârni cu adevărat controverse, aș zice.
Nota redacției: The Death of Bunny Munro a fost recent ecranizat și serialul se poate vedea pe SkyShowtime:
And the Ass Saw the Angel este primul lui roman, publicat inițial în 1989. Titlul provine dintr-un citat biblic din Cartea Numerelor, capitolul 22, versetele 23-31: „Și măgarul l-a văzut pe îngerul Domnului stându-i în cale…”
În contextul său gotic, criticii l-au comparat favorabil cu romane ale autorilor americani William Faulkner și Flannery O’Connor, un volum față de care, într-o cronică apărută în Atlanta Journal, se spunea:
„Acest prim roman al lui Cave, singurul până în prezent, preia viziunea sudist-gotică în această narațiune bizar-barocă. Născut mut, dintr-o mamă bețivă și un tată dement, torturat, Euchrid Eucrow – personajul principal al cărții – găsește mai multă compasiune la cătârul familiei decât la semenii săi. Dar numai el va înțelege soarta crudă a lui Cosey Mo, frumoasa tânără prostituată din caravana roz de pe Hooper Hill. Iar Euchrid se cufundă tot mai adânc în viziunea sa angelică, nebună, care va răscumpăra în cele din urmă orașul și poporul său. «Surprinzător, remarcabil».”
Judecată de valoare la care nu voi mai adăuga decât impresiile unui fan:
„Neglijent, profan, literar, violent, îngâmfat, prolix, apocaliptic, excesiv, dens, emoționant, ritmic, grotesc, ireverențios, And the Ass Saw the Angel spune succinta poveste, ciudată și sălbatică, a teribilei tragicomedii a lui Euchrid Eucrow – un fel de păpușă înflăcărată, născută cu darul divin al unui scop angelic, care este alcătuit dintr-o viață mentală articulată absurd.”
În cel de-al doilea roman – The Death of Bunny Munro –, Nick Cave narează povestea lui Bunny Munro, un seducător ciudat, de un sex ambiguu, ale cărui abuzuri erotice și alcoolice ajung la apogeu după sinuciderea soției. Lucrând ca vânzător ambulant de cosmetice și diverse alte produse de înfrumusețare, el și fiul său sunt conduși înspre o „excursie” din ce în ce mai necontrolată în jurul Brighton-ului, peste care se întinde umbra unui ucigaș în serie care se îndreaptă nu numai spre acel oraș, dar vizându-i chiar viața lui Bunny.
Romanul este localizat în Brighton-ul englez al anului 2003, în jurul perioadei când digul din West Pier a fost distrus de incendiu. Multe dintre locațiile și numele străzilor folosite în carte se referă la locuri reale apropiate de casa în care a locuit Cave. Părerea unui fan, exprimată după lectura romanului, a sunat așa:
„Puneți-i laolaltă pe Cormac McCarthy, Franz Kafka și Benny Hill, într-o pensiune de pe litoralul din Brighton. Acest roman se dovedește a fi opera unuia dintre marii povestitori de gen din epoca noastră; o lectură irezistibilă care posedă atât oroarea, cât și omenia, din toate punctele de vedere ale lui Nick Cave, deseori deghizat într-un grăbit și momentan jucător. Cave este unul dintre cei mai mari scriitori și un partizan neobosit al iubirii din epoca noastră.”
Dincolo de comparațiile ușor hazardate care au însoțit receptarea cărții, un fapt este sigur: Nick Cave posedă toate atributele necesare unui scriitor de succes.
De unde vin toate acestea?
Marginea întunecată, tragică, a muzicii lui Nick Cave l-a făcut să fie supranumit „the Prince of Darkness” al rockului.
Născut în Australia, înaintea mutării în Marea Britanie – survenită în 1980 –, Cave s-a afirmat rapid ca un mesager întunecat al creației rock. Este cunoscut faptul că muzica i-a fost influențată din fragedă tinerețe de tragedia care l-a marcat încă de la vârsta de 19 ani, când și-a pierdut tatăl, decedat într-un accident violent de circulație. Unii experți s-au referit la ea, susținând că perspectiva întunecată a muzicii starului pare să fi izbucnit atunci și că ar fi încă inspirată de acea tragedie, petrecută cu mai mult de 30 de ani în urmă. Vorbind despre acel moment dificil din viața lui, Cave și-a găsit cu greu cuvintele și a mărturisit că:
„Moartea lui (a tatălui – n.n.) a avut loc într-un moment al vieții în care eram cel mai confuz cu putință. Pierderea a creat un vid, un spațiu în care cuvintele mele au început să plutească, să se adune și să-și găsească pacea.”
Vizavi de acest aspect, muzicianul și criticul de artă olandez Jasper van der Put a scris un eseu interesant în care afirmă:
„Se pare că, ori de câte ori Cave se dedică unor chestiuni de limbă și literatură, apare și Nabokov. Indiferent dacă este sub forma vreunui lepidopterolog, a vreunui autor controversat sau a unui savant cu nume scris pe un piedestal, ori de câte ori Cave se gândește la scriere literară, Nabokov este mereu undeva în mintea lui Cave.
Poate că acum, la vârsta de 68 de ani (studiul lui van der Put apărând în 2016 – n.n.), Cave nu numai că a devenit imaginea-oglindă a tatălui său, ci și a lui Nabokov. Asemănările dintre Cave Senior și Nabokov sunt multe. Ambii au fost profesori, predând literatură engleză (printre altele) din perspectiva unui exterior relativ. Nu erau exact contemporani, dar Colin Cave avea 29 de ani când a fost publicată Lolita pentru prima oară și este foarte probabil să fi fost deja la curent cu acel moment.
Relația lui Nick Cave cu tatăl său și moartea acestuia, când Cave avea doar nouăsprezece ani, au fost documentate ca o experiență formativă și un impuls esențial în eforturile literare ale lui Cave, dacă nu cumva pentru întreaga lui carieră artistică, în ansamblul ei.”
Tată a patru copii – cei doi gemeni născuți în 2000, plus cei doi fii mai vârstnici, proveniți dintr-o relație anterioară –, Cave a vorbit întotdeauna în interviuri și cu orice altă ocazie despre dragostea față de copiii săi. El și Susie, soția lui, i-au luat mereu, cu mândrie, pe Arthur și pe Earl, la mai toate evenimentele importante, iar cei doi frați gemeni au apărut inclusiv la sfârșitul documentarului 20,000 Days on Earth, un film-ficțiune desfășurat pe parcursul a 24 de ore în viața artistului.
Însă în iulie 2015 a urmat un al doilea șoc. Fiul său, Arthur, a murit în urma unui trip psihedelic cu droguri halucinogene, căzând de la aproximativ 18 metri de pe un vârf de stâncă din apropierea casei din Brighton, unde familia locuia de peste 15 ani. Înghițise trei pastile de LSD împreună cu un prieten, apoi devenise dezorientat și confuz.
În zilele imediat următoare tragediei, familia Cave a devenit mută și aproape invizibilă. Iar într-una din nopțile ulterioare, a părăsit Marea Britanie, suindu-se într-un avion cu destinația Los Angeles. Nemaiprivind înapoi.
(n.r. – Tragedia familiei Cave nu s-a oprit aici. În mai 2022, artistul a anunțat moartea celui mai mare fiu al său, Jethro Lazenby, decedat la 31 de ani, la doar șapte ani după pierderea lui Arthur.)
Text de Paul Vinicius, preluat din revista Sunete, ediția primăvară 2018
n.r.: Nick Cave & The Bad Seeds vor urca pe scena Summer Well Festival, pe 9 august 2026, la Domeniul Știrbey din Buftea.
Nick Cave & The Bad Seeds anunță un concert în România în 2026