Nu stiu cât este de răspândit numele David Gilmore (mour), sau în câte variante poate fi scris, dar e clar că în muzică e bine să fim atenți și să facem o distincție clară între David din Cambridge, chitaristul grupului Pink Floyd și senzaționalul chitarist de jazz din Cambridge, Massachussets.
Dacă numele lor sună aproape identic, diferența clară se face în momentul audiției, când găsim două exprimări muzicale total diferite. David Gilmore și-a format stilul la New York, influențat de Joe Lovano și Jim McNeely și a devenit un foarte căutat chitarist de studio, înregistrând pentru Trilok Gurtu, Steve Coleman, Randy Brecker sau Elton John și lucrând la propria-i discografie, din ce în ce mai serioasă.
Prin „Transitions”, albumul apărut în 2017, David Gilmore aduce un omagiu celor dispăruți precum Bobby Hutcherson, Toots Thielemans și Victor Bailey dar și câtorva venerabili continuatori, pe numele lor Annette Peacock și Hermeto Pascoal, interpretându-le muzica, alături de câteva compoziții proprii. Spațiile acustice sunt la fel de bine acoperite precum cele amplificate, expunând tonul atractiv, curat și personal al chitarei, inspirație în improvizație și atenția concentrată pe fiecare stil în parte. Pentru că de stil vorbim, desfășurat cu distincție pe parcursul unui recital bun și cuprinzător.
Transitions
David Gilmore
Criss Cross, 2017
Text de Berti Barbera, preluat din revista Sunete, 2017